Cele două minute de întuneric provocate de eclipsa totală de Soare produsă luni, 21 august, nu înseamnă nimic prin comparaţie cu întunericul ce a cuprins Pământul vreme de 2 ani după impactul cu asteroidul de 10 kilometri în diametru ce a dus la dispariţia dinozaurilor, în urmă cu 65,5 milioane de ani, conform unui nou studiu publicat în ultimul număr al revistei Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), informează Live Science.
Întunericul a fost provocat, printre altele, de colosala cantitate de funingine care a ajuns în atmosferă de la incendiile de vegetaţie care au cuprins planeta după impact. Fără lumina solară, planetele nu au mai putut realiza fotosinteza, iar planeta s-a răcit în mod drastic. Aceşti doi factori au avut probabil cea mai mare influenţă asupra prăbuşirii lanţurilor trofice la nivelul planetei, conducând la dispariţia în masă care a pus capăt erei dinozaurilor.
Acest studiu explică circumstanţele în care peste 75% dintre toate speciile, inclusiv dinozaurii nezburători, aşa cum era temutul Tyrannosaurus rex şi marile reptile marine, precum plesiosaurii, animale de pradă aflate la capătul superior al lanţului trofic, au dispărut cu desăvârşire după impactul cu un meteorit produs în zona Peninsulei mexicane Yucatan.
Impactul cu un asteroid cu diametrul de 10 kilometri a declanşat seisme, erupţii vulcanice şi valuri tsunami în lanţ, conform oamenilor de ştiinţă. Meteoritul s-a prăbuşit cu o viteză atât de mare încât rocile din zona de impact au fost vaporizate şi proiectate până la mari înălţimi în atmosferă unde s-au condensat formând nişte mici particule denumite "sferule".
Când aceste sferule au căzut înapoi pe Pământ, s-au frecat de moleculele de aer devenind suficient de fierbinţi pentru a declanşa incendii de vegetaţie peste tot pe glob. Un strat subţire de sferule care au căzut pe Pământ poate fi observat încă deasupra straturilor geologice din acea perioadă de timp.
Majoritatea animalelor terestre mari din Mezozoic au murit imediat după impact, "dar animalele marine şi cele care se puteau ascunde în vizuini subterane sau care puteau să rămână sub apă pentru perioade mai mari de timp ar fi putut supravieţui", conform coordonatorului acestui studiu, Charles Bardeen, cercetător la Centrul Naţional pentru Studii Atmosferice (NCAR) din Boulder, Colorado.
"Studiul nostru preia povestea imediat după efectele iniţiale - după cutremure şi tsunamiuri şi incendii (...) Am căutat să aflăm care au fost consecinţele pe termen lung ale cantităţii uriaşe de funingine şi cenuşă rezultate din incendii şi erupţii vulcanice şi cum au afectat ele animalele care au supravieţuit impactului iniţial", a adăugat Bardeen.
Conform celor mai noi estimări, cantitatea de funingine fină depusă în straturile geologice din urmă cu 65,5 milioane de ani este de 15.000 de milioane de tone. Cercetătorii coordonaţi de Bardeen au introdus această cantitate în calculator, în programul de simulare Community Earth System Model (CESM) - un program de simulare modern, care ia în calcul factori legaţi de atmosferă, uscat, mediul marin şi calotele glaciare. Acest program le-a permis oamenilor de ştiinţă să simuleze efectul pe care funinginea l-a avut în anii ce au urmat impactului catastrofal.
"Diferite studii au luat în calcul diferite tipuri de particule, printre care praf, sulfaţi şi funingine. Toate aceste particule pot bloca suficient de multă lumină solară pentru ca suprafaţa planetei să se răcească, însă funinginea are cel mai puternic efect, absorbind energia solară, încălzind stratosfera şi reducând lumina la suprafaţa Pământului până la niveluri extrem de mici", a explicat el.
"Conform studiului nostru a fost atât de întuneric încât plantele nu au mai putut face fotosinteză timp de 2 ani. Acest lucru a avut efecte devastatoare asupra lanţurilor trofice, în special în oceane, pentru că animalele marine depind de fitoplancton, aflat la baza lanţului trofic, iar dispariţia fitoplanctonului a avut efecte catastrofale asupra tuturor vietăţilor marine", a adăugat Bardeen.
Chiar dacă nivelul de funingine care a ajuns în atmosferă ar fi fost de 1/3 din nivelul estimat, plantele tot nu ar mai fi putut să facă fotosinteză timp de 1 an, conform aceluiaşi studiu.
Pe lângă stoparea fotosintezei, acest nor global de funingine ar fi împiedicat şi o mare parte din căldura solară să ajungă la suprafaţa planetei. După trei ani de la impact, temperatura medie a zonelor continentale a scăzut cu până la 28 de grade Celsius şi respectiv oceanele s-au răcit cu până la 11 grade Celsius.
Prin contrast, straturile superioare ale atmosferei s-au încălzit foarte mult, pentru că acolo se afla norul de funingine care absorbea căldura solară. Creşterea temperaturii în atmosferă a afectat grav stratul de ozon şi a permis strângerea unei cantităţi enorme de vapori de apă în stratosferă. Reacţiile chimice suferite de aceşti vapori de apă în stratosferă au dus la apariţia unor compuşi ai hidrogenului care au afectat şi mai mult stratul protector de ozon. În timp, după ce funinginea din atmosferă s-a curăţat, razele Soarelui au luminat din nou planeta însă, din cauza reducerii dramatice a stratului de ozon, mari doze de radiaţii ultraviolete au afectat puţina biodiversitate rămasă după catastrofă.AGERPRES