Pe patul morții, amorțit și confuz, se spune că nu mai putea scrâșni decât înjurături... Fiu fără tată, iubitor de femei exotice și rob al hașișului, alcoolizatul opioman Baudelaire rămâne și astăzi un reper al gândirii moderne. Firesc, dacă ne gândim că Charles-Pierre a și inventat termenul „modernité
„În anul morții lui Charles Baudelaire, la noi, Titu Maiorescu își tipărea «O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867», unde pomenea traducerile franceze ale lui Baudelaire din Edgar Allan Poe fără indicarea traducătorului – evidenția, nu fără o undă de ironie, criticul și istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unei minibiografii închinate francezului înțeles prea puțin, ca gânditor și poet, în epoca sa. Patru ani mai târziu – urma profesorul Cernat –, tot în «Convorbiri literare», junimistul Vasile Pogor publica primele traduceri românești din Baudelaire, coincidență: în același număr în care Eminescu «debuta» cu «Epigonii» și «Venere și Madonă». Schimbând ce e de schimbat, influența lui Eminescu în poezia română modernă e analoagă celei al lui Baudelaire în cea franceză. Dar nu numai poezia noastră modernistă, ci și critica noastră a fost stimulată de «turnesolul» Baudelaire: Arghezi (care l-a și tradus) l-a autohtonizat, inclusiv prin ale sale «Flori de mucigai»; simboliștii au ieșit și din «mantaua» lui, iar exilatul Benjamin Fondane, baudelairian și rimbaldian pursânge, a scris, înainte de a fi deportat și gazat, un eseu existențial redutabil – «Baudelaire et l’expérience du gouffre» – unde umbra lui Eminescu se simte”.
„Dublul” unui satanist post-romantic
Mai departe, după semnele lăsate de Paul Cernat: „În România, Baudelaire a avut parte de traducători iscusiți, ei înșiși poeți, începând cu Tudor Arghezi, Ion Pillat și Al.A. Philippide. Antologia din 1968 a lui Geo Dumitrescu e relevantă în acest sens. Unda sa de șoc s-a propagat până la Nichita Stănescu – care-l numea pe francez «președintele Baudelaire» – și Octavian Soviany (ultimul și, probabil, cel mai bun traducător român al său); ba chiar până la douămiistul Claudiu Komartin”. În completare: „Lansat el însuși de un poet (Th. Gautier, prefațatorul «Florilor răului») împotriva criticii de autoritate a epocii, satanistul post-romantic și proto-decadent l-a impus el însuși pe Edgar A. Poe, prezentat ca un «dublu» al său. Critica artiștilor și-a avut în el un reprezentant de avangardă, în contra criticii conformist-oficiale a universitarilor: asemenea lui Poe, Baudelaire a arătat că poeții inovatori pot fi excelenți critici (de artă, în cazul său) și teoreticieni – rolul baudelairian în teoria modernității poetice/artistice a fost cardinal: aproape totul începe cu el”.
Ferment pentru lirica noastră
Printre ultimele comentarii critice: „Puhoaie de academici trăiesc și azi de pe urma lui. Anarhic sub acoperire clasică, profet ultramodern al efemerului și nostalgic antimodern al trecutului, a fost, probabil, cel mai eficient legitimator «estetic» al negativului în poezia lumii. Proza sa confesivă («Mon coeur mis a nu»), cea evazionist-narcomană («paradisurile artificiale» e un termen intrat în folclor) și celelalte prozopoeme au făcut, la rândul lor, istorie, într-o epocă în care «viralizarea» poetică estetizantă schimba minți și sensibilități într-un plan mult mai larg”. Pentru limba literară a poeziei noastre modern(ist)e – a conchis Cernat –, damnatul Charles Baudelaire a constituit un altoi și un ferment incomparabil”.
Rădăcini depresive
Charles-Pierre a fost singurul copil din a doua căsătorie a lui Joseph-François Baudelaire (1759-1827) – bărbat înstărit, iubitor de artă și literatură, fost funcționar public – cu Caroline Archimbaut-Dufay (1793-1871), femeie cu 34 de ani mai tânără. Orfan de tată încă de la șase ani (bătrânul Baudelaire s-a stins la 68 de ani), Charles a fost, se spune, traumatizat de recăsătorirea rapidă a mamei, la doar un an distanță de la moartea lui Baudelaire senior. Măritată cu Jacques Aupick, ofițer de carieră ambițios, rigid și dur cu băiatul plăpând care-i picase în grijă, mama viitorului poet și-a urmat noul soț la Lyon, apoi înapoi la Paris, aceste episoade de dezrădăcinare afectându-l pe introvertitul Charles, nevoit să-și dezvolte relații noi chiar când reușea să prindă rădăcini într-un loc. Nu-i de mirare că adolescentul Baudelaire, măcinat de depresie și singurătate, s-a simțit neiubit în noua familie.
Aventuri în Insulele Mauritius și Réunion
La îndemnul mamei și al tatălui vitreg (care între timp avansase la gradul de general), Charles-Pierre Baudelaire a acceptat în vara anului 1841 să întreprindă o călătorie cu vaporul spre India. A ajuns doar până în Insulele Mauritius și Réunion (Oceanul Indian), unde, sedus de viața „ușoară”, a petrecut câteva săptămâni, definitorii pentru lirica sa viitoare. Major la revenirea din periplul marin, Baudelaire își va cere partea de moștenire după tată, o avere considerabilă, estimată în epocă la 75.000 de franci. Așa a început pentru Charles-Pierre viața de dandy parizian, în care hainele de lux, bețiile, aventurile galante și consumul de hașiș și opium au ocupat un loc central.
Îndrăgostit de o jeune mulâtresse (care l-a împins în pragul sinuciderii)
Cu bani în buzunar, fără obligații matrimoniale și nesupus presiunii unui serviciu stabil, lui Charles Baudelaire i-a picat cu tronc în Parisul anilor 1840 o tânără mulatră (jeune mulâtresse), actrița Jeanne Duval, a cărei frumusețe, exotică, voluptuoasă și provocatoare, îi va inspira slăbănogului artist poemele din ciclul „Venus cea neagră” („Florile răului”). Cum domnișoarele strălucitoare cu bani mulți se țin, Charles-Pierre a risipit până în 1844 aproape jumătate din averea moștenită de la părintele său. În plus, Baudelaire acumulase și datorii uriașe la cămătari. Întrunită de urgență, familia i-a impus un notar drept consilier financiar și judiciar. De fapt, acest personaj avea în grijă toți banii poetului, căruia-i plătea lunar o rentă. Atât de afectat a fost Charles de decizie încât în 1845, disperat și anemiat de consumul de droguri și alcool, a încercat să se sinucidă.
Colacul de salvare
Charles Baudelaire a depășit greu depresia care l-a adus în pragul sinuciderii în 1845. Scrisul l-a salvat. Pentru a-și suplimenta veniturile, poetul s-a apucat să scrie critică de artă, eseuri și cronici pentru diverse jurnale. În 1846 și 1847 îi apăreau în presa pariziană două mici bijuterii: „Le Jeune enchanteur” (o poveste de dragoste) și „La Fanfarlo”, o nuvelă autobiografică. Dramele schițate între 1843 și 1854 („La Fin de Don Juan” ș.a.) au rămas doar la faza de proiect, exact ca multe încercări în proză. Primele versuri i-au apărut în reviste tot la jumătatea secolului al XIX-lea.
Procesul „Florile Răului” i-a adus celebritatea
La 21 iunie 1857, Auguste Poulet Malassis a avut încredere în poetul maladiv și i-a publicat prima ediție a volumului care avea să-i rezerve lui Baudelaire nemurirea: „Les fleurs du mal”. Câteva luni mai târziu, în august, începea procesul „Florile Răului”, cu un rechizitoriu susținut de același procuror care în anul precedent se „ocupase” de „Madame Bovary”, romanul lui Gustave Flaubert. Poetul și editorii au fost condamnați pentru indecență și pornografie, iar șase dintre poemele ce aveau ca temă amorurile lesbiene sau vampirii erau excluse de gardienii morali din cadrul volumului (interdicția a fost ridicată în Franța abia în 1949!) În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi ediției îngrijite de Auguste Poulet Malassis.
Sedus de amanta unui bancher
Deși combinat de ani buni cu mulatra Jeanne Duval, Charles Baudelaire a făcut între 1852 și 1858 o pasiune electrizantă pentru Apollonie Sabatier, metresa unui bancher ce întreținea un salon literar prin care se vântura crema artiștilor Parisului din acea perioadă. Poetul îi trimitea fermecătoarei femei scrisorele iscusite de amor și versuri cu dedicație.
155 de ani s-au împlinit pe 31 august 2022 de la moartea lui Charles Baudelaire, unul dintre cei mai influenți poeți ai umanității
„Anarhic sub acoperire clasică, profet ultramodern al efemerului și nostalgic antimodern al trecutului, Charles Baudelaire a fost, probabil, cel mai eficient legitimator «estetic» al negativului în poezia lumii”, Paul Cernat, critic literar
„Și azi, teoreticienii modernității literare pornesc tot de la Baudelaire, rebelul oedipian iubitor de călătorii exotice și aventuri erotice cu femei de culoare”, Paul Cernat, critic literar
„Pentru limba literară a poeziei noastre modern(ist)e, «damnatul» Charles Baudelaire a constituit un altoi și un ferment incomparabil”, Paul Cernat, critic literar