Ploaie deasă și rece de taie la picioare. Un vânt subțire încrețește apa Dâmboviței. E pustiu și întuneric în centrul Bucureștiului, dar într-un mijloc de intersecție stă la program un veteran al boschetarilor. Printre două geamuri de mașini oprite la semafor - pe care le aburește cu răsuflarea în ruga pentru un leu - găsește definiția viitorului branșei pe timp de coronavirus: „Cum i-a fost lu tata, așa o să-mi fie și mie”. Taică-său a murit acum vreo cinșpe ani. De vaccinare nu i-a zis nimeni nimic.
Noaptea, în buricul Bucureștiului, oamenii fără adăpost își văd de iadul în care au învățat să trăiască. Pandemia a mai lovit printre ei, unii nu au mai apărut la locurile știute: în colț de biserică sau pe la semafoare. Din lumea lor, nimeni nu știe de soarta acestor camarazi. Dar nici mare zarvă nu se face. Sensibilitatea nu își are loc pe stradă. Dispariția vreunui „cunoscut de suferință” e primită cu un fel de nepăsare, acceptată cu resemnare și stinsă cu alcool. Băutura și Dumnezeu sunt, de altfel, singurele repere. Pentru oamenii străzii coronavirusul este doar un alt punct pe lunga listă a problemelor de viață. La fel ca zdrențele mizerabile cu care se învelesc când dorm pe trotuare ori ca durerile de piept când sorb mucuri de țigări găsite în rigole.
Câteodată, rupți de foame și loviți de frig au mai fost strânși de ambulanțe. Cei mai mulți au revenit în „teritoriul” lor. Și povestesc că nimeni nu i-a testat de COVID și nici vaccin nu li s-a dat. Acum, așa cum spun chiar unii dintre ei – cu rânjet ironic – sunt ca niște „bombe biologice” pe două picioare. Care, în fiecare zi, „ticăie” în căutare de pomană, acolo unde aglomerația e mai mare.
De la începutul pandemiei, puține lucruri au fost făcute pentru această categorie socială. De curând, oamenii străzii au fost incluși în „valul doi” al vaccinării. De la anunțul oficial privind injectarea anticovid a persoanelor fără adăpost și până aseară, pe stradă lucrurile au rămas la fel. Mai rău, conform actualei legislații, oamenii străzii pot refuza transportul la un centru social și, la fel, vaccinarea.
Zboară stropii, masca-i degeaba
Nenea Iancu are 64 de ani. 10 acasă, 20 în pușcărie, restul pe stradă. De ceva timp zice că și-a luat în primire semaforul de la Unirii, colț cu Regina Maria. Pe program, de la 16.00 la 23.00. Nu că ar respecta legea – zice că polițiștii nu au ce-i face – ci că, după unșpe’, nu mai cade nimic pe vad.
În haină groasă folosită și pe post de șervețel, cu o căciulă roasă trasă până spre barba albă, moșul târâie după el o cârjă aproape nouă. E pentru povestea lui „de intersecție”, în rest nu are nimic la picioare. Câteodată, când geamul vreunei mașini se lasă și apare vreo bancnotă, înlocuiește șchiopătatul cu alergatul. Prin ploaie, aproape linge sticla parbrizelor, înconjurat de abur și fum de țigară. Când vreunul e milostiv, contactul e de mare risc: nenea Iancu nu are nici mască, mâinile murdare ating palma samariteanului. Zbiară câte un „săru’ mâna” și nu știi dacă spre omul din mașină zboară picături de burniță sau stropii moșului. De Sars Cov 2 nu îi e frică: „Ce? La cât alcool intră în noi?! Neam! Io o spui pe aia dreaptă. 90 la sută e alcool restul de 1,2 e Covid”, zice omul la un calcul personal, rapid. Nu se știe dacă se referă la total populație sau la procentul său. O lămurește rapid: „La cât alcool am eu, ăla (virusul n.n) nu mai vine. Fuge imediat și se duce în p... mă-sii”.
Nenea Iancu privește cu tristețe linia de mașini oprite la stop; cât a calculat procentele covid/alcool a pierdut un potențial câștig. După o clipă se gândește că ar trebui să arate „legal”: își trage masca peste barbă. Albastrul „protecției” bate spre cenușiu, albul elasticului e spre negru. „Eu țin la sănătatea mea. De aceea o port. E cea mai importantă”, zice moșul. Peste nici un minut uită de „reglementări”, trage „cârpa” jos și cere o țigară. „La centru’ social nu vreau să merg. Nu vreau să ajung din nou în păduchelniță”, spune cu scârbă. Ultima dată, cică, a ajuns prin 2017 și s-a săturat de „păduchi, bătaie și balastru”. Balastrul este orezul primit la masă, la centrul de asistență socială. Acum preferă să stea pe stradă printre mașini și coronavirus. Tot ce își dorește: o pilotă. Să se acopere când găsește câte un loc unde să pună capul jos.
Despre măsuri de protecție, vaccin sau ajutor medical, nenea Iancu zice că nu l-a contactat nimeni. Doar un bondoc i-a dat ceva de mâncare și zicea că e de la primărie. Dar a trecut ceva timp de atunci. Omul nu știe dacă și unde să meargă să-și ia injecția antivirus: „Uite, io nu mă trezesc înainte de 11 dimineața. Dar o să încerc să văd dacă am și eu parte”. Pe urmă, uită. Mai cere o țigară. Și un leu. Un geam se deschide și o altă bancnotă îi trece în mâna cu care mai adineauri se ștersese la nas.
Imunizați de la viață
Vizavi de semaforul unde „muncește” Iancu, pe partea cealaltă a Pieței Unirii, sclipesc girofarurile din filtrul polițiștilor. Sunt puși în mașini, ploaia s-a transformat în ninsoare. La adăpostul marelui magazin, pe jos, doarme un alt om al străzii. Razele roșii și albastre nu-l deranjează. Sforăie gros, acoperit de niște zdrențe. Din tot omul se vede doar o mână: întinsă în clisa subțire a trotuarului. Ca și când ar fi rămas „la program”. Mai departe, înspre Mănăstirea Radu Vodă, Florin speră să mai găsească vreun om cu milă. Viața și judecătorii l-au scos din casa în care locuia cu soția și doi copii. Din milă, unii l-au primit într-o cocioabă, prin periferie. Doar pentru scurt timp. Trăiește din salahoreală, cu ziua. Și întregește cu ce îi dă lumea în poarta mănăstirii. De vaccin nu a auzit că i s-ar cuveni. A văzut că dintre cerșetori - cunoscuții locului - au început să lipsească, lucru ciudat. Știe că niciunul nu a fost luat la vaccin și nicio autoritate n-a venit să le explice ceva. „Așa am rămas aici. Câștig mâncare. Cât se milostește lumea. Unii ies din biserică și te înjură. N-ai ce să faci, lași capul jos”, povestește omul. Spune că la „Radu Vodă” mai mult de 50 de lei nu poți să câștigi. „Nimeni nu îți zice: hai să-ți dau de muncă”, murmură obidit – „la fel și cu vaccinul”.
La fel spun și doi soți – Florea. Nu sar de 50 de ani. Casa lor este între ce a mai rămas dintr-un gard viu, pe marginea Dâmboviței. Nuielele țin de adăpost, o plapumă veche – de cald. Dorm mai în fiecare noapte, aici, înghesuiți unul în celălalt, printre PET-uri golite. Trăiesc din căpătat și din resturile adunate de prin gunoaie: sticle și plastic. Nimeni nu îi deranjează să-i întrebe de viață, dar au avut noroc și boala i-a ocolit. „Nu se ia prăpădu’ ăsta de noi. Suntem imunizați de la viață”, zic cei doi. Cu vaccinarea se cam codesc, e drept, mai ales că nu știu cam ce înseamnă. La fel, habar n-au că fac parte din categoria inclusă pe lista celor cu prioritate.
„Nu mai știu dacă m-am vaccinat, eram beat”
„Am fost vopsitor industrial, șofer, doi copii în viață, m-a părăsit femeia și am ajuns pe stradă”. Povestea vieții e spusă de un om al străzii pe repede-înainte, să nu-i scape cumva vreun credincios întârziat la „Sfântul Anton”, în Centrul Istoric. Surpriză! Este primul care spune că s-a vaccinat. „Eram pe băncile cele de acolo” - arată omul către Hanul lui Manuc – „și a venit SMURD-u’ de m-a luat. M-a dus la spital. Și mi-a făcut vaccin”. Cu gesturi precise arată cum a fost injectat: „a băgat, uite aici, acul și era ceva legat de el”. Până la urmă, își dă seama că a încurcat injecția cu perfuzia. Un „coleg” de breaslă îl ajută: „E vorba de vaccinul acela de Covid nouășpe”. Omul are o revelație: „Da, l-am făcut și pe acela”! „Colegul” se uită cu gura căscată: mare surpriză. „L-am făcut. Tot Smurdu’ m-a dus”, zice cerșetorul de la Sfântul Anton. Problema este că nu își aduce aminte mare lucru despre eveniment. Până la urmă se predă: „Nu mai știu dacă am făcut ceva, că tare eram beat”.
În apropiere zace o femeie. Este atât de pierdută că abia își bâiguie vârsta: 61 de ani. Viața pe stradă a schimonosit-o. Înfulecă dintr-o pâine cu mâinile negre de murdare pe o bancă din pustiul Centrului Istoric. Nu-i pasă de burniță, își păzește o paporniță cu nimicuri așezată alături. De sub bărbie își trage o mască, la fel de ponosită ca și cele două rânduri de haine în care este îmbrăcată. De vaccin mormăie mai nimic: „Nu, nu l-am făcut. Știu eu de ce?”.
Fără strategie pentru cei de pe stradă
Strategie pentru vaccinarea persoanelor fără adăpost nu există. Cel puţin, nu una comună. O statistică, la sfârşit de 2020, arăta că în Capitală, în atenţia serviciilor sociale ale Municipalităţii, sunt înregistrate aproape 1.000 de suflete. Sectoarele nu deţin un număr clar al persoanelor fără adăpost. În aceste condiţii, Primăria Capitalei a comunicat prin reprezentanţii ei că în adăposturile sociale erau, săptămâna trecută, 328 de oameni fără adăpost, dintre care doar 191 au dorit să fie vaccinaţi. Potrivit aceloraşi surse, doritorii au şi fost injectaţi anti-Covid. Tot reprezentanţi ai Municipalităţii spun că nu există o strategie clară în privinţa „celor de pe străzi” referitoare la căutare, transport şi vaccinarea acestora. Părerea celor de la Primăria Generală este că DSP ar trebui să fie instituţia care să elaboreze o astfel de strategie şi să comunice cu toate primăriile din Bucureşti.
ONG-urile nu s-au implicat
Cele mai active asociații care se îngrijesc de oamenii străzii, Samusocial și Carusel, nu s-au implicat până acum în campania de vaccinare anti-Covid 19 a acestora. „Nu există un program sau proiect pentru vaccinarea oamenilor străzii. Noi nu ne-am băgat până acum pentru că este treaba Primăriei prin Direcția de asistență socială. Noi ne derulăm în continuare programele noastre cu cei care trăiesc cu HIV, TBC sau cu alte boli infecțioase decât noul coronavirus și care nu beneficiază de asistență medicală”, au spus reprezentanții acestora.