Dacă despre bucătăria dacilor am mai povestit, am fost curioși să aflăm în pragul epocii moderne românești ce se afla pe mesele de sărbătoare ale oamenilor de aici.
Potrivit cumvaplace.ro, istoria ne spune că meiul pe care îl cultivau și dacii și din care preparau un fel de terci, precursorul mămăligii, a stat pe mesele românilor o mare parte din trecut. Cum porumbul a fost introdus în Europa abia după descoperirea Americii, în 1492, mămăliga din mălai nu putea să fie ”românească” mai devreme de atunci. Abia după 1600 este amintită ca făcând parte și din meniul de zi cu zi al românilor, probabil alături de brânză și ceapă.
Este greu de imaginat că, la cât de lipsiți de de toate erau țăranii noștri pe vremea aceea își permiteau să taie vreo pasăre de curte în afară de marile sărbători. Și nici atunci nu mâncau toți carne. Vitele erau ținute aproape exclusiv pentru lapte, iar oile mai ales pentru brânză. Sigur că uneori erau și sacrificate, dar nu prea des. Nici măcar cei mai bogați nu mâncau fripturi în fiecare zi. Cam în acel secol au împrumutat, însă, de la vecinii din sud și de la nord ciorbele de legume cu carne, numite generic borșuri. Să nu uităm că înainte de 1918, România era mică, adică doar Moldova și Țara Românească!
Chiar și introducerea porumbului în alimentația de zi cu zi pare să aibă o strânsă legătură cu contextul istoric. Cum cele două țări românești erau vasale turcilor, adică plăteau tribut, o mare parte din grâul cultivat era trimis la Înalta Poartă. Și la vremea aceea exportam oi, dar nu primeam și bani pe ele. Așadar, oamenilor locului le rămânea să învețe să cultive porumb și să crească porci, considerați prea murdari de musulmani pentru a fi mâncați.
În schimb, în meniul românilor timpului au început să pătrundă influențele turcești, bizantine, grecești și chiar arăbești, dar nu pe toate mesele. Doar cine își permitea, adică de la mica administrație, până la marea boierime. Țăranii rămâneau tot cu bucătăria lor simplă, formată din turte, terciuri, multe verdețuri și eventual ciorbe.
Dar pe mesele mai bogate au început să apară pilaful, ghiveciul, ciulamaua, tuslamaua, tocana, musaca și dulciuri precum baclavaua ori halvaua.
Aceleiași perioade i se datorează, însă, o mai mare bogăție în grădinile din spațiul românesc. Au fost adoptate și au început să fie cultivate vinete, roșii, ardei, pepeni și gutui. Iar pentru a nu pierde culturile atât de greu câștigate, oamenii au învățat să facă zacuscă, pentru a avea și pe iarnă o parte din bunătățile pământului.
O sută de ani mai târziu, pe la 1700, deja sunt povești despre meniurile boierilor care cuprindeau la zile festive până la 60 de feluri de mâncare. Dar chiar dacă erau boieri locali, mulți erau deja prea influențați de cultura fanariotă. Dar este vremea, se pare, ca și bucătăria rurală să își spună cuvântul, mai ales prin bucătăria mânăstirească din zonă. Evident că nu toți țăranii erau călugări, dar cam atâta le rămânea lor de mâncare, cam ca într-un post prelungit, după ce plăteau boierilor cam tot ce aveau de plătit.
În ultima sută de ani înainte de Marea Unire, adică pe la 1800, poveștile mâncărurilor obișnuite zonei s-au mai păstrat și în meniurile hanurilor celebre. Hanul Ancuței din Moldova și Hanul lui Manuc, din București. La vremea respectivă deja se conturaseră și mai multe trepte sociale și meserii, nu mai erau doar țărani și boieri. Iar la Hanul lui Manuc se pare că moda era ca fiecare breaslă să aibă meniul ei, așadar am aflat că existau salata arnăuților (soldați), salata băcanilor și chiar omleta covacilor (fierar, în maghiară). Iar mâncărurile cu vinete și legume, zacusca mai ales, erau la mare căutare. Și apare ciorba de burtă, un alt produs pe care acum îl știm de-al nostru. Ce este teribil de local în ciorbă, este oțetul, legenda locului spunând că a fost adăugat tocmai pentru că erau vremuri acre.
Pe la 1850, ”ai noștri tineri la Paris învață”, unii chiar la Viena, iar bucătăria a suferit noi influențe, de data aceasta am putea să le spunem mai burgheze. Încă în 1841, Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu publică 200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești, o culegere de rețete din bucătăria locală rafinată. De ce nu putem spune că aceea și doar aceea era bucătăria românească a momentului? Pentru că cei doi autori au exclus multe feluri de mâncare tradiționale din bucătăria rurală, considerate „rudimentare”. Meritul celor doi cărturari constă mai ales în felul în care au compilat rețetele și au realizat în limba română primul rudiment de vocabular de artă culinară.
Despre ce se mânca la mese mari, împărătești, aflăm însă dintr-un moment extrem de important pentru istoria românilor: anul 1922, momentul încoronării Regelui Ferdinand și Reginei Maria, la Alba Iulia, după Marea Unire de la 1 decembrie 1918. (credit foto imagine: https://mvu.ro/product/meniul-oferit-invitatilor-la-banchetul-organizat-cu-prilejul-serbarilor-incoronarii-de-la-alba-iulia-15-octombrie-1922/)
Meniul detaliat al dejunului încoronării a fost păstrat în arhive. Masa a început cu delicatese, caviar şi „oeufs brouillés forestiere“, un fel de ouă fierte asezonate cu ciuperci de pădure, şuncă şi pătrunjel. A continuat cu morun de Dunăre în stil franţuzesc, file de vită Dauphine şi sos remoulade. Au urmat un aspic de foie gras (ficat de gâscă) şi o salată de sezon. La desert: parfait de praline, trufe de ciocolată, gofre, bomboane, fructe şi cafea. Deși nimic din listă nu pare prea românesc, vinurile locale au completat peisajul: de Drăgăşani, de Dealu Mare, şampanie Capşa Brut şi şampanie Rhein Extra. Coniacul a fost însă tot de-al francezilor, cum altfel? Cointreau şi Martell.
Dineul a fost organizat pentru oficialităţile de rang înalt în Sala Unirii, iar pe platoul din faţa cetăţii de la Alba Iulia s-a organizat un ospăţ pentru circa 30.000 de participanţi. A urmat o mare paradă militară, comandată de generalul Henri Cihoski.
Aceasta a fost prima mare serbare dedicată Marii Unirii de la 1918, când Întregitorii neamului românesc, cum sunt numiți Regele Ferdinand și Regina Maria, au devenit suveranii tuturor românilor. Unirea nu ar fi fost posibilă fără ei.