România a avut șansa istorică să își relanseze industria și să își modernizeze fabricile pentru a putea face față concurenței țărilor dezvoltate care produc marfă mai bună și mai ieftină. Adică să ne punem pe picioare economia. Iată una dintre miile de povești ale întreprinzătorilor care s-au zbătut degeaba să profite de șansa oferită de cei de la Bruxelles și sabotată la București.
„În România nu trebuie să se fabrice nimic. România trebuie să fie consumatoare, trebuie să înțeleagă toată lumea că nu avem altă soartă dacă nu ne trezim și nu spunem răspicat de aici până la Bruxelles: Respectați-ne! Ne-au făcut praf și pulbere!”, spune brașoveanul Vasile Pescaru, deținătorul unei fabrici de unelte agricole. Este unul dintre întreprinzătorii mici și mijlocii ai țării pe care ar fi trebuit să se sprijine economia națională și la care ar fi trebuit să ajungă banii de la Bruxelles pentru a-și moderniza fabrica, a-și cumpăra utilaje de ultimă generație și a începe să producă bine și ieftin. Dar nu a fost să fie.
Producem de sute de ori mai scump
Astăzi fabrica lui e plină de vechituri, utilaje de zeci de ani salvate de el de la drumul sigur către fier vechi. Hala de producție e un soi de orfelinat al mașinilor abandonate în ruinele unei industrii de mult apuse. „Utilajele le-am achiziționat din diverse fabrici care s-au închis, o parte din Tractorul Brașov, altele de la Sere Codlea, de la fabrica de cărămidă, de la Hidromecanica, am adunat din toate direcțiile tot ce am putut”, spune și învârte manivela unei mașinării cojite de vopsea. „Aici avem o mașină de găurit radială care e de vârsta mea, fabricată în 1950”. Exact asta se întâmplă: e nevoit să producă în ritmul anilor 50 când acum există mașini computerizate care produc mai multe piese în același timp cu viteze de neimaginat. Și dacă vă gândiți că e doar un caz izolat și un accident, vă înșelați căci asta e imaginea reală a industriei românești: Vasile Pescaru e de ani de zile în top zece producători pe ramura lui de activitate. Iar el și alți producători locali s-au trezit că în ultimii ani sunt sugrumați de concurența unor utilaje agricole venite din Polonia, mult mai ieftine decât cele autohtone. Inițial, întreprinzătorul nu a înțeles cum e posibil. Până când a pus mâna pe un astfel de echipament și l-a analizat minuțios. A văzut atunci că piesele vecinilor erau executate pe roboți industriali și nu pe strunguri ruginite în toți rărunchii ca ale lui. „El a prins piesa aceasta și cât de uiți stânga, dreapta, în 2-3 minute, e gata. Mie îmi trebuie câteva ore”. Când s-a uitat mai atent la utilaj a văzut că acela conținea piese, niște roți zimțate mari cât un măr, pe care se chinuise și el să le achiziționeze în țară pentru un plug proiectat de el. A răscolit piața producătorilor români și a ajuns la concluzia că România cu toată capacitatea ei industrială nu e în stare să producă la un preț rezonabil un banal pinion. „Mie mi-au cerut pe pinionul ăsta 2000 de lei. Cositoarea poloneză costă cu totul 3500 de lei și are opt asemenea piese în ea. Ei produc pinionul cu 30 de lei, noi cu 2000. De ce? Polonezul are o mașină care o scoate cât s-a uitat stânga-dreapta. Iar al nostru: păi se duce la mașina de acolo, debitează materialul, se duce la strunguri acolo și începe să îi dea forma de aici, apoi interiorul. Nici nu pot să estimez cât timp mi-ar lua mie să o fabric, căci nu îmi lipsesc mașinile”. Cam asta e diferența între cele două industrii. Și în principal se întâmplă asta pentru că Polonia a alocat în ultimii zece ani miliarde de euro întreprinzătorilor mici și mijlocii pentru a-și cumpăra echipamente de ultimă generație comparabile cu fabricile din vest. La noi totul a fost mai complicat. „polonezii daca vor sa cumpere un pix si se duc undeva la o banca si ii cere bani ii intreaba mai intai ai incercat pe fonduri europene? „Polonezii dacă vor să cumpere un pix și se duc undeva la Guvern și cer bani mai întâi îl întreabă: ai încercat și cu fonduri europene?”, sintetizează Vasile Pescaru.
Piedicile vin din toate părţile
A așteptat ani de zile un program care să se potrivească profilului firmei sale. Și a venit unul abia în 2015. Atunci ar fi putut achiziționa utilaje de 200.000 de euro. Era un început promițător care să îl ajute cât de cât în bătălia cu giganții polonezi. Dar s-a lovit prima dată de un zid ridicat de armata consultanților de fonduri europene. Hrăniți de birocrația excesivă a statului și realizând dependența totală a întreprinzătorilor față de ei au devenit extrem de agresivi. Cer comisioane de la început, cu banii jos, chiar înainte ca aplicantul să știe dacă are sau nu vreo șansă să câștige proiectul. „Eram sufocat de ofertele de la consultanți. Găseam într-o zi pe email și cinci, și șase. Prima cerință a unui consultat era să achit 10 mii de euro și abia apoi să vadă cam ce am eu de gând. Mafia consultanților decide ce programe câștigă, cine face și cine nu face, e mână în mână cu antecamerele României!”. Așa că încercat să își facă singur proiectul, dar a fost copleșit de cantitatea de hârtii pe care trebuia să o adune, de birocrația excesivă și de regulile care se schimbau pe parcurs. Așa că a renunțat cu lehamite.
De unde ni se trage
Jurnalul Național a luat legătura cu un producător cu profilul lui Vasile Pescaru din Polonia care a accesat fonduri europene de 3 milioane de euro în ultimii ani și ne-a confirmat că la ei consultanții nu primesc niciun ban până la succesul proiectului. Un al producător industrial din România, Valer Blidar de la Astra Vagoane, ne sintetizează foarte bine situația de astăzi sintetizând o discuție care a avut-o cu un economist polonez. „Mi-a zis așa:«Voi românii v-ați obișnuit cu statutul de slugi!». Sigur că a fost o exprimare dură care m-a deranjat, dar m-a pus pe gânduri. Ce voia să spună. În primul rând că nu ne apărăm interesele, că răul care ni-l facem noi nu a reușit să ni-l facă taote celelalte state la un loc. Și dădea exemplu fondurilor europene. Spunea: «Bruxelles-ul a stabilit două-trei condiții pentru accesarea de fonduri europene. Noi polonezii le-am redus la una-două. Voi românii ați mai pus 15-20 în așa fel să vă auto-excludeți de la absorbția fondurilor. Cine v-a pus?»”. Și prima consecință a acestei auto-excluderi a fost anihilarea concurenței produselor românești pe piețele europene de către competiția poloneză care a mai și venit pe piața noastră națională și a cotropit-o. Statistica arată că în ultimul deceniu exporturile Poloniei către România s-au triplat de la 1 miliard de euro în 2006 la 3,4 miliarde în 2016. Supermarketurile sunt pline de fructe și legume de la ei pentru că polonezii și-au achiziționat din bani europeni frigidere performante care conservă foarte bine produsele. Avem materiale de construcție de la ei pentru că fabricile lor sunt ultradotate. Producția de electrocasnice poloneze nu numai că o umilește pe cea românească, dar a ajuns pe locul I în toată Uniunea Europeană. Cașcavalul românesc e făcut de multe ori din lapte polonez pentru că ei, super-tehnologizați, produc mai ieftin iar procesatorii români nu mai văd logica în a cumpăra mai scump de la fermierii români. Iar lista e uluitor de lungă.
Jurnalul Național a fost în Polonia pentru a afla cum au reușit să fie un model de succes economic și vă vom spune în episodul următor al serialului.
„Eram sufocat de ofertele de la consultanți. Găseam într-o zi pe email și cinci, și șase. Prima cerință a unui consultat era să achit 10 mii de euro și abia apoi să vadă cam ce am eu de gând. Mafia consultanților decide ce programe câștigă, cine face și cine nu face, e mână în mână cu antecamerele României!”, Vasile Pescaru
Anul trecut, România se află pe a 5-a poziţie între statele UE cu cea mai redusă rata de absorbţie. Pe total execirţiul bugetar 2014-2020, România ar fi putut lua de la UE 19 miliarde de euro, dar a reuşit să absoarbă doar 14 miliarde de euro. Cea mai mică rată de absorbţie s-a înregistrat în programul operaţional pentru transport, de puţin peste 61%.