Se miră mulți oameni de bună credință văzând diferența categorică dintre tonul critic, extrem de negativ, al declarațiilor șefei Reprezentanței Uniunii Europene în România, Angela Cristea, și abordarea mult mai nuanțată de care a dat dovadă secretarul general adjunct al Comisiei Europene,Paraskevi Michou, în scrisoarea transmisă ministrului Justiției , Tudorel Toader, despre care s-a discutat, aplecat și cu multă seriozitate, aseară la Antena 3. Subiectul asupra cărora s-au exprimat, în termeni total diferiți, cele două distinse doamne fiind proiectul de modificare a legilor justiției, prezentat de către ministrul de resort la conferința de presă din 23 august a.c.
Pe bună dreptate, luându-se act de această ,,ruptură epistemologică’’(vorba răposatului Michel Foucault) s-a ridicat întrebarea:care este și cine prezintă, cu adevărat, poziția Comisiei Europene privind modificările preconizate a fi aduse legilor justiției? Șefa reprezentanței UE în România sau secretarul general adjunct al Comisiei Europene? După cum, în directă conexiune cu aceasta, se mai ridică și o altă chestiune care vizează mandatul în temeiul căruia Angela Cristea a făcut publică o poziție categoric negativă față de proiectul expus, doar în liniile sale esențiale, de către ministrul Justiției. Rămânând de stabilit dacă aceasta reprezintă poziția oficială a Comisiei Europene sau este numai o opinie personală sau de grup.
În logica firească a discuției, vine întrebarea pe care Val Vâlcu a formulat-o , scurt și categoric, astfel: ,,Cum a ajuns Angela Cristea să reprezinte Comisia Europeană la București?’’ Întrebare la care, tot Val Vâlcu răspunde , la fel de sec și de categoric: ,,Exact cum a ajuns Rodica Culcer să lucreze la Ambasada SUA în comunism’’.
Răspuns pentru care, de bună seamă, Val Vâlcu are și argumente certe, pe care așteptăm să ni le spună și nouă. Până atunci,însă, cred că nu ar strica să derulăm puțin firul evenimentelor și să ajungem la ziua de 1 ianuarie 2014. Zi în care Angela Cristea (Filote) prelua funcția de șef al reprezentanței Comisiei Europene la București. Calitate în care, atunci, lucra sub autoritatea doamnei Viviane Reding, vicepreședinte al CE și comisar european pentru justiție, drepturi fundamentale și cetățenești. Care,după cum bine ne aducem aminte, a fost, alături de președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, una dintre cele mai categorice voci care au etichetat ca ,,lovitură de stat’’ Referendumul național din 2012, în urma căruia Traian Băsescu a fost demis și, în acest fel, au aruncat la coș votul majorității covârșitoare a românilor. După cum, aceeași doamnă comisar european a avut multiple confruntări cu Mona Pivniceru, ministrul Justiției. Jurist foarte apreciat pentru excelenta sa ținută profesională și om cu o admirabilă coloană vertebrală care nu s-a spus, fără să crâcnească, ordinelor politizate cu iz de PPE, ci s-a străduit să negocieze soluții realiste și fezabile, bazate pe cunoașterea temeinică a realităților din justiția și din societatea românească, în funcție de care se pot pune în practică recomandările și indicațiile UE.
Ce a urmat se cunoaște… La 27 martie 2013 Mona Pivniceru a demisionat din funcția de ministru al Justiției, devenind judecător la Curtea Constituțională, iar, după un scurt interimat asigurat de premierul Victor Ponta, portofoliul i-a fost atribuit lui Robert Cazanciuc. Fostul purtător de cuvânt al Laurei Kovesi la Parchetul General pe care, atât de atât de inspirat, Oana Stancu Zamfir l-a numit: ,,ministrul moluscă’’. Care, procuror el însuși la origini, s-a angajat să îi păstreze pe procurori în corpul magistraților pe întreaga perioada a mandatului său ministerial. Ceea ce a și făcut , beneficiind de sprijinul permanent al rubedeniei sale, premierul Victor Ponta, și el, tot procuror de meserie.
După cum era de așteptat, declarațiile pe care Angela Cristea le-a făcut publice în calitate de șefă a Reprezentanței Comisiei Europene în România, au avut un ecou profund defavorabil. Personalități reprezentative ale lumii justiției, ca de pildă Ingrid Mocanu, precum și europarlamentari recunoscuți pentru seriozitatea prestației lor, Victor Boștinaru sau Maria Grapini, au reacționat prompt. Mergându-se până la a se cere revocarea din funcție a Angelei Cristea. Firește, de aici și până la decizia Comisiei Europene mai este ceva cale, dar am încredere că România are un deosebit de activ și de tenace comisar european, Corina Crețu, așa după cum are, în Parlamentul European, adevărați reprezentanți și curajoși purtători de mesaj. Fapt care mă face să sper că declarațiile și, de fapt, atitudinea, Angelei Cristea vor fi, cât mai curând, evaluate și sancționate, având în vedere gravitatea încercării sale de a prezenta niște opinii, personale sau ale afinilor, drept poziția oficială a Comisiei Europene.
Desigur,suntem în week-end, dar luni începe o nouă săptămână de lucru și nu cred că mai trebuie să treacă mult timp pentru ca situația creată de declarațiile Angelei Cristea să fie adusă, în termeni corecți, la cunoștința Comisiei Europene, dimpreună cu propunerea revocări sale din funcție. Singura soluție pe deplin întemeiată și pe măsura gravității faptei.
Cu ani buni în urmă, a făcut înconjurul planetei întrebarea lui Henry Kissinger:,,Când vreau să vorbesc în Europa, pe cine trebuie să sun?’’ Și iată că, mai nou, declarațiile Angelei Cristea răstoarnă dilema pe care o exprima acida întrebare a acestui clasic al diplomației contemporane, făcând-o să sune, de data asta, așa:,,Când suntem sunați din Europa (sau de la Comisia Europeană)noi, de fapt, cu cine vorbim?’’