CHICAGO – Creșterile de prețuri în Statele Unite se răspândesc peste toate bunurile și serviciile, iar inflația poate fi observată și în sectoare de afaceri cu o bază largă, cum ar fi transportul, energia și tot mai mult în forța de muncă. Cum ar trebui să ne așteptăm să reacționeze bancherii centrali?
La rândul ei, Rezerva Federală a SUA a subliniat că va lua în considerare creșterea ratelor dobânzilor numai după ce își va reduce achizițiile lunare de active, care, în ritmul actual de deconsolidare, se va întâmpla cândva în iulie 2022. Cu toate acestea, unii membri ai Comitetului Federal de stabilire a ratelor Fed pentru piață deschisă se tem că banca centrală va fi căzut în spatele curbei până la acel moment, forțând-o să ridice ratele mai brusc, la niveluri mai ridicate și mai mult decât se anticipa. Prin urmare, vicepreședintele Fed, Richard Clarida a indicat recent că Fed ar putea lua în considerare accelerarea reducerii (pentru a putea crește ratele mai devreme) atunci când membrii săi se vor reuni din nou în decembrie.
În ciuda îngrijorărilor tot mai mari ale Fed (dar adesea nespuse), bancherii centrali din ziua de azi sunt reticenți să vadă inflația ca o problemă. În trecut, nivelurile actuale ale inflației i-ar fi determinat să-și îndrepte umerii, să privească cu hotărâre în camerele TV și să spună: „Urâm inflația și o vom ucide” – sau cuvinte în acest sens. Dar acum ei sunt mai susceptibili de a găsi scuze pentru inflație, asigurând publicul că pur și simplu va dispărea.
În mod clar, perioada prelungită de inflație scăzută după criza financiară globală din 2008 – când Fed a avut mari dificultăți în ridicarea ratei inflației la ținta de 2% – a avut un efect de durată asupra psihicului bancherilor centrali. Pericolul evident acum este că ar putea duce ultimul război. Mai mult decât atât, chiar dacă nu se încadrează în această capcană, schimbările structurale din cadrul băncilor centrale și din mediul mai larg de elaborare a politicilor vor lăsa băncile centrale mai reticente decât au fost în trecut în a crește ratele dobânzilor.
Pentru a se adapta la mediul pre-pandemiei cu inflație scăzută, Fed și-a schimbat cadrul de inflație astfel încât să țintească inflația medie pe o perioadă anume (dar încă nedefinită). Acest lucru însemna că ar putea permite o inflație mai mare pentru o perioadă, fără a fi criticată pentru că a rămas în spatele curbei - o schimbare potențial utilă într-un moment în care se credea că creșterea așteptărilor inflaționiste ale publicului era problema cheie. A dispărut vechea zicală a băncii centrale că, dacă ești ochi în ochi cu inflația, este deja prea târziu. În schimb, Fed s-a uitat la inflație pentru o vreme și a acționat doar atunci când era sigur că inflația era aici pentru a rămâne.
În plus, noul cadru pune un accent mult mai mare pe asigurarea faptului că câștigurile de ocupare a forței de muncă sunt cuprinzătoare și cuprinzătoare. Deoarece minoritățile dezavantajate din punct de vedere istoric din SUA sunt adesea ultimele care sunt angajate, această schimbare a implicat că Fed ar tolera potențial o piață a muncii mai restrânsă decât în trecut și că ar avea mai multă flexibilitate pentru a menține economia la cald, ceea ce este util într-un mediu de cerere slabă. Cu toate acestea, acum Fed se confruntă cu un mediu de cerere puternică, cuplată cu întreruperi ale lanțului de aprovizionare care nu pare să se atenueze rapid. În mod ironic, Fed s-ar putea să-și fi schimbat cadrul de politică așa cum se schimbă regimul economic în sine.
Dar o flexibilitate mai mare nu ar trebui să ofere factorilor de decizie mai multe opțiuni? Nu neapărat. În scenariul actual, Congresul tocmai a cheltuit trilioane de dolari generând cea mai bună redresare economică pe care o pot cumpăra banii. Imaginați-vă mânia Congresului care ar urma dacă Fed ar afecta acum economia prin creșterea ratelor dobânzilor fără a utiliza întreaga flexibilitate a noului său cadru. Cu alte cuvinte, unul dintre avantajele unui cadru clar de țintire a inflației este că banca centrală are acoperire politică pentru a reacționa rapid la creșterea inflației. Cu cadrul schimbat, acest lucru nu mai este adevărat. Ca rezultat, aproape sigur va exista mai multă inflație pentru mai mult timp; într-adevăr, noul cadru a fost adoptat – în timpul a ceea ce acum pare a fi o eră foarte diferită – tocmai având în vedere acest rezultat.
Dar nu doar noul cadru limitează eficacitatea acțiunilor Fed. Anticipând politici monetare și condiții financiare slabe pentru un viitor nedefinit, piețele activelor au fost în criză, susținute de împrumuturi mari. Participanții de pe piață, pe bună dreptate sau greșit, cred că Fed-ul le sprijină și se va retrage din calea creșterii ratelor dacă prețurile activelor scad.
Aceasta înseamnă că atunci când Fed decide să se mute, poate fi nevoită să majoreze ratele pentru a normaliza condițiile financiare, ceea ce implică un risc mai mare de reacție adversă a pieței atunci când participanții de pe piață realizează în sfârșit că Fed înseamnă afaceri. Încă o dată, riscurile negative ale unei căi de majorări ale ratelor, atât pentru economie, cât și pentru reputația Fed, sunt considerabile.
Intenția inițială de a face băncile centrale independente de guvern a fost să se asigure că acestea ar putea combate inflația în mod fiabil și să nu fie presate să finanțeze deficitul fiscal al guvernului în mod direct sau menținerea costurilor împrumuturilor guvernamentale la un nivel scăzut prin încetinirea ritmului majorărilor ratelor. Cu toate acestea, Fed deține acum 5,6 trilioane de dolari din datorii guvernamentale, finanțate printr-o sumă egală de împrumuturi „overnight” de la băncile comerciale.
Când ratele vor crește, Fed însăși va trebui să înceapă să plătească rate mai mari, reducând dividendul pe care îl plătește guvernului și mărind dimensiunea deficitului fiscal. Mai mult, datoria SUA este în jur de 125% din PIB, iar o parte semnificativă a acesteia are o maturitate pe termen scurt, ceea ce înseamnă că creșterile ratelor dobânzilor vor începe rapid să se manifeste în costuri mai mari de refinanțare. O problemă căreia Fed nu a trebuit să-i acorde prea multă atenție în trecut – efectele majorărilor ratelor de dobândă asupra costurilor finanțării datoriilor guvernamentale – va fi acum în centrul atenției.
Desigur, toate băncile centrale din țările dezvoltate, nu doar Fed se confruntă cu forțe similare care împing spre reținere majorările ratelor. Așadar, prima mare bancă centrală care face o mișcare poate determina, de asemenea, o apreciere semnificativă a cursului de schimb al monedei sale, încetinind creșterea economică. Acesta este încă un motiv de așteptare. De ce să nu lăsăm pe altcineva să se miște primul și să vedem dacă provoacă mânia de piață și pe cea politică?
Dacă scenariul post-2008 se repetă sau dacă China și alte piețe emergente transmit impulsuri dezinflaționiste în economia globală, așteptarea va fi decizia corectă. În caz contrar, impedimentele actuale în calea acțiunii băncii centrale vor însemna o inflație mai mare și susținută și o luptă mai prelungită pentru controlul acesteia. Președintele Fed, Jerome Powell, va avea multe de cântărit când își începe al doilea mandat.
Raghuram G. Rajan, fost guvernator al Reserve Bank of India, este profesor de finanțe la Universitatea din Chicago Booth School of Business și autor, cel mai recent, al cărții „The Third Pillar: How Markets and the State Leave the Community Backd.”
Copyright: Project Syndicate, 2021.www.project-syndicate.org
Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, Club Economic