Edificată la începutul secolului al XVIII-lea (1715-1738), din iniţiativa şi cu aportul autorităţilor habsburgice, cetatea bastionară de la Alba Iulia a devenit cea mai puternică fortificaţie, în cadrul unui sistem complex de apărare împotriva turcilor şi de consolidare a stăpânirii asupra teritoriilor cucerite, potrivit www.apulum.ro.
Amplasată pe locul unor fortificaţii mai vechi (castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina şi cetatea medievală în plan rectangular), noua fortificaţie se va distinge prin amploarea şi complexitatea lucrărilor de apărare, la care se adaugă bogăţia şi originalitatea decorului plastic.
Realizată pe baza unui proiect întocmit de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti, conform celor mai noi principii europene de construcţie a fortificaţiilor - sistemul Vauban -, cetatea de la Alba Iulia adoptă forma unui heptagon neregulat, elementele de apărare fiind dispuse succesiv şi în trepte descrescătoare, de la interior spre exterior. Ansamblul fortificat include o incintă apărată de trei rânduri de ziduri, prevăzute cu bastioane şi raveline, delimitate de şanţuri largi şi adânci, porţi de acces şi cazărmi pentru adăpostul trupelor.
Volumul de lucrări s-a dovedit a fi impresionant de mare, cuprinzând amenajarea unei terase, demolarea oraşului şi a cetăţii medievale, noua fortificaţie extinzându-se pe o suprafaţă ce depăşeşte cu puţin 70 ha, lungimea tuturor zidurilor însumând peste 12 km.
Cetatea a fost înzestrată cu un sistem propriu de canalizare, o moară amenajată în bastionul Capistrano, fântâni adânci pentru aprovizionarea cu apă, două pulberării, depozite de alimente, furaje şi materiale, ateliere de reparaţii, servicii şi alte amenajări pentru necesarul unui efectiv de aproximativ 10.000 de soldaţi, în timp de război.
Edificarea cetăţii bastionare de la Alba Iulia a necesitat eforturi uriaşe, umane şi materiale la care şi-au adus contribuţia în afară de autorităţi şi specialişti, peste 20.000 de ţărani români. Cetatea a fost un şantier permanent deschis, elementele vastului complex militar realizându-se în etape, fără a se reuşi vreodată definitivarea lor. Cu toate acestea cheltuielile pentru edificarea cetăţii s-au ridicat la aproximativ două milioane de guldeni.
Depăşită de noile realităţi istorice, inclusiv de tacticile şi strategiile caracteristice războaielor moderne, cetatea de la Alba Iulia nu a reuşit să-şi îndeplinească rolul de "bastion" al luptei antiotomane, singurele evenimente notabile care pot fi legate de trecutul său fiind răscoala lui Horea (1784-1785) şi revoluţia din Transilvania (1848-1849), notează sursa citată.
Porţile Cetăţii
Poarta întâi a cetăţii
Situată la extremitatea estică a ansamblului, poarta este clădită în forma unui arc de triumf prevăzut cu trei deschideri. Deasupra arhitravei, încadrând stema Casei de Austria, se află statuile lui Venus şi Marte flancate, iar la extremităţi se găsesc două bombarde în poziţie de tragere. Faţadele sunt decorate cu reliefuri inspirate de mitologia antică: Eneea salvându-şi tatăl, pe Anchise, din flăcările Troiei, şi lupta lui Hercule cu Anteu la exterior, Perseu cu capul Meduzei şi Hercule în lupta cu leul din Nemeea, la interior.
Poarta a doua a cetăţii
Se constituie din doi stâlpi laterali pătraţi, decoraţi în partea superioară cu ghirlande de flori şi frunze, încastraţi în zidul de cărămidă de pe pe traseul ce tăia berna de pământ din faţa şanţului fortului principal; deasupra lor se află câte o ghiulea surprinsă în momentul exploziei. Această poartă are şi doi stâlpi interiori, decoraţi cu doi atlaşi, unul tânăr imberb, iar celălalt în vârstă cu o barbă bogată. Ambii sunt încovoiaţi sub greutatea ce o susţin, redarea lor fiind puternică, monumentală, volumele sunt convingătoare, mantia acoperind doar coapsele, lăsând privirii trupurile puternice. Partea superioară păstrează decorul stâlpilor laterali. Deasupra stâlpilor interiori tronează doi lei.
Poarta a treia a cetăţii
Monumentală, poarta principală de intrare în fort reprezintă cel mai important ansamblu sculptural al cetăţii. Edificiul prismatic poartă un bogat decor figurativ, antropomorf, zoomorf şi vegetal alcătuit din scene de luptă, arme, steaguri, trofee, blazoane, mascheroni şi care îmbracă antablamente şi câmpuri, subliniind prin relieful plat al redărilor, volumul trupurilor tensionate ale Atlanţilor. Cele patru panouri principale înfăţişând: Investirea lui Eugeniu de Savoia comandant al oştirii, Zeiţa Victoria predă lui Eugeniu de Savoia macheta cetăţii, la exterior, Şarja cavaleriei creştine şi Atacul infanteriei imperiale asupra artilerie otomane, la interior, sunt inspirate de ambianţa politico-militară a epocii în care s-a construit cetatea. Spre est, poarta este încoronată de statuia ecvestră a împăratului Carol al VI-lea, în soclul căruia este amenajată celula în care a fost închis Horea, conducătorul răscoalei din 1784. Faţada interioară este încoronată de statuile simbolice Abundenţa, Înţelepciunea, Cumpătarea şi Forţa.
Poarta a patra a cetăţii
Situată pe latura de vest, poarta a patra dispune de decor numai pe faţada interioară. Sursa de inspiraţie este, de asemenea, mitologică şi militară reunind Atlanţi, arme, trofee, stindarde, o imagine a Furiei, elementele comune decorului plastic a întregii fortificaţii.
Poarta a cincea a cetăţii
Poarta a cincea nu este ornamentată, are un aspect cazon şi se prezintă ca un tunel semicircular practicat în zidul din cărămidă al fortificaţiei. Este plasată în apropierea porţii a patra de care se leagă printr-un pod din lemn şi o scurtă alee pietonală.
Poarta a şasea a cetăţii
Poarta a şasea a cetăţii este constituită din doi stâlpi laterali din piatră, decoraţi în partea superioară cu câte o ghiulea surprinsă în momentul exploziei, de care este prinsă poarta din fier forjat realizată în două canaturi şi creează accesul în cetate dinspre vest. Legătura cu poarta a cincea se realizează printr-un culoar spectaculos, destul de îngust, mărginit de zidurile din piatră ale cetăţii. În urma unei îndelungate perioade de restaurare, întreg ansamblul porţilor Cetăţii Alba Carolina a fost finalizat, acum fiind propus turiştilor un interesant itinerar al Porţilor Cetăţii, care străbate cetatea de la est (poarta I) la vest (poarta a VI-a).
În arhitectura cetăţii bastionare de la Alba Iulia se regăsesc, în mod evident principalele caracteristici ale fortificaţiilor de "tip Vauban", sistem elaborat de inginerul militar francez Sebastien Vauban Le Preste (1633-1707). Considerat un "geniu al cetăţilor", Vauban a ştiut să sintetizeze toate cuceririle importante în domeniul fortificaţiilor apărute până la el, îmbinând în modul cel mai fericit, ingeniozitatea şi creaţiile de ordin arhitectonic ale şcolii bastionare italiene, cu precizia, proporţiile şi elementele complementare ale sistemului bastionar din Ţările de Jos şi Germania.
Cel care a promovat generalizarea sistemului Vauban în Transilvania, la începutul secolului al XVIII-lea, a fost generalul Eugeniu de Savoia, deopotrivă susţinător al proiectului de construcţie a cetăţii de la Alba Iulia, document întocmit de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti.
Cetatea de la Alba Iulia reprezintă cel mai strălucit exemplu al tipului Vauban din România, ea rezistând tuturor încercărilor timpului, rămânând cea mai mare cetate bastionară în picioare din România şi una dintre cele mai mari din Europa de sud-est. Totodată, rămâne o capodoperă a sistemului de fortificaţii bastionare, lucrările executate fiind remarcabile, linia zidurilor, aliniamentele, bastioanele, muchiile, soclul, dar mai ales porţile dovedesc măiestia meşterilor care au lucrat aici.
Componentele de apărare
Bastioanele
Şapte bastioane mari, legate între ele de ziduri cu aceeaşi înălţime, formează în zona centrală "incinta de siguranţă", a cetăţii, cea mai importantă şi cel mai bine protejată. Cunoscută sub denumirea de magistrală sau corpul principal al fortificaţiei, această curtină a fost proiectată pentru a se adapta la neregularităţile terenului, în formă de stea cu şapte colţuri (heptagon), configuraţie întâlnită şi la celelalte linii de apărare exterioară (raveline şi contragardă). La data construcţiei (1736), bastioanele au primit denumiri speciale, legate de numele unor patroni laici sau religioşi (începând de la Poarta a III-a spre stânga, în sensul mersului acelor de ceasornic): bastionul Eugeniu de Savoia, bastionul Steinville (ulterior Sf. Ştefan), bastionul Trinităţii, bastionul Sf. Mihail, bastionul Sf. Carlo Borromeo (Carol), bastionul Sfânta Elisabeta, bastionul Sf. Capistrano (ulterior bastionul Transilvaniei).
Construite din cărămidă şi umplutură de pământ, bastioanele au aproximativ aceleaşi dimensiuni, lungimea laturilor fiind cuprinsă între 110-120 metri, iar înălţimea medie de 10-12 metri. Bastioanele au forme triunghiulare, cu vârfurile orientate spre exterior, legătura cu zidul curtinei care le uneşte făcându-se prin intermediul extremităţilor rotunjite ale laturilor (urechi) şi a flancurilor arcuite spre interior (gât). Deasupra bastioanelor, pe fiecare dintre cele două flancuri, erau amplasate gurile de foc, bine apărate prin situarea lor în spatele parapetului. Urma apoi pământul bătătorit, o terasă pe care apărătorii puteau circula la adăpostul proiectilelor inamicului şi care se găsea la 3 metri, sub creasta parapetului şi în jur de 5 m de larg, oferind un spaţiu suficient pentru deplasare trupelor şi manevrarea pieselor de artilerie. Accesul de la pământul bătătorit la banchetele de artilerie sau banchetele de infanterie se realiza prin intermediul unui povârniş în pantă dulce. În unele cazuri, pentru amplasarea artileriei într-o poziţie dominantă şi a obţine un punct de observaţie eficient, deasupra bastioanelor în zona centrală, se efectuau lucrări suplimentare, înălţându-se reduitele bastioanelor sau cavalierii. Rostul acestor construcţii era îndeplinit în cazul bastioanelor Eugeniu de Savoia şi al Sf. Ştefan de vechile bastioane ale cetăţii medievale, ridicate în timpul principelui Gabriel Bethlen. Vârfurile bastioanelor au fost împodobite cu statui amplasate pe platforme pentagonale de piatră, sub care se aflau, cu rol de consolă, grupuri sculpturale, figurative, blazoane şi inscripţii. Platforme asemănătoare se aflau şi în flancurile bastioanelor, deasupra urechilor, însă ele erau destinate gheretei care adăpostea sentinela. Între bastioane, zidul de cărămidă al curtinei în lungime de 100 m, prezenta aceleaşi particularităţi întâlnite la construcţia bastioanelor şi anume înclinaţia de 80 grade, prin reducerea treptată a dimensiunilor de la bază spre vârf (2,50 m la 2 m), în vederea preluării împingerilor volumului mare de pământ. Mai mult, pereţii înclinaţi au fost prevăzuţi cu contraforţi interiori care aveau acelaşi rol de ancorare a zidului exterior şi de a stabiliza umplutura de pământ din spatele acestora.
Ravelinele
Ravelinele sau semilunele au forme şi dimensiuni apropiate cu cele ale bastioanelor (90 m lungimea laturilor), de la care, cu o singură excepţie (ravelinul Sfântul Francisc de Paula), au preluat şi denumirile. Rolul lor principal este de a apăra lucrările din spate (incinta de siguranţă), fiind amplasate în faţa bastioanelor unde ocupă intervalul liber dintre ieşindurile acestora, alcătuind împreună cu contragarda categoria lucrărilor exterioare, desemnate a forma incintele de luptă. Pentru a conferi magistralei sau corpului fortificaţiei un bun comandament asupra ravelinelor (poziţie dominantă) şi protecţia apărătorilor, laturile acestora au o pantă înclinată spre interior, caracteristică întâlnită la toate elementele de fortificaţie. Pe două dintre raveline, "Sfântul Carol şi Sfânta Elisabeta", s-au construit reduituri (6 m înălţime) asemănătoare cu cele ale bastioanelor lucrări care permit apărătorilor să reziste chiar atunci când ravelinul este cucerit.
Cleştele
Spre deosebire de alte fortificaţii în sistem Vauban, cetatea de la Alba Iulia, nu are bastioanele prevăzute cu cazemate interioare, apărarea flancurilor realizându-se cu ajutorul cleştilor (tenailles), amplasate câte două în intervalul dintre bastioane. Cleştile, alături de raveline, reduitele ravelinelor şi contragardă, fac parte din categoria lucrărilor exterioare destinate să protejeze magistrala sau corpul principal al fortificaţiei (bastioanele şi curtina care le uneşte). Cleştile se ridică în şanţ, sub forma a două insule (mase de pământ şi zidărie), înălţimea lor redusă (4 m) permiţând artileriei situate pe platformele bastioanelor să tragă între ele. Distanţa între cleşte (50 m) era stabilită în aşa fel încât să permită caponierei să treacă printre ele.
Contragarda
După bastioane şi raveline, contragarda este a treia şi ultima linie de apărare a cetăţii, care adoptă forma unei curtine de zidărie şi pământ. Traseul în zig-zag al contragardei urmăreşte ieşindurile şi intrândurile bastioanelor, ravelinelor, având menirea de a le apăra, fiind amplasată de regulă în faţa acestora. În părţile de sud-est şi nord-est, începând de la bastionul Steinville şi până în faţa bastionului Sfânta Elisabeta, contragarda atinge dimensiuni impresionante (50-200 m lăţime), terasele amenajate pe valul de pământ sau galeriile subterane, permiţând amplasarea pieselor de artilerie şi protecţia garnizoanei. Pe toată lungimea acestui traseu, contragarda a primit denumirea de anvelopă (enveloppe) şi a fost prevăzută cu un şanţ mărginit de ziduri, parţial inundabil. În părţile de sud-vest şi nord-vest, contragarda se îngustează până la 25 m lăţime, alungindu-se pentru a uni ravelinele între ele sau a proteja bastioanele prin faţa cărora trece. În această zonă şanţul nu mai are contraescarpa înzidită, iar în lipsa glacisului, escarpa ce sprijină valul de pământ al contragardei, atinge înălţimea de 6 m.
Şanţurile
Fiecare element de apărare - bastioane, raveline, cleşte, contragardă - care formează liniile de apărare, este precedat sau delimitat de un şanţ ale cărui dimensiuni se deosebesc mai mult în lăţime, decât prin adâncime, existând astfel posibilitatea comunicării între ele, deosebiri evidente ale nivelelor întâlnindu-se doar în zonele de sud - est şi nord - est unde panta este mai accentuată. Şanţul principal sau şanţul mare din faţa corpului fortificaţiei are 25 m lărgime, cel al semilunelor 15 m, pentru ca în faţa contragardei acesta să atingă 12 m.
Comunicaţiile
Porţile cetăţii
Intrarea în cetate se face prin intermediul celor şase porţi amplasate în număr egal, la est şi la vest, câte una pe fiecare linie de apărare. Construite din blocuri de piatră cioplită, porţile se deosebesc prin amploarea dimensiunilor şi complexitatea formelor, patru dintre ele având faţadele bogat ornamentate cu reliefuri şi statui.
Rampele de acces
Amenajate în masa de pământ din spatele zidurilor, sub forma unor povârnişuri în pantă dulce, având o lăţime de 2-4 m, mărginite de parapeţi cu sau fără creneluri şi cu intrările protejate de grilaje metalice, rampele permiteau accesul luptătorilor şi deplasarea pieselor de artilerie pe platformele elementelor de fortificaţie: bastioane, raveline, cleşte şi contragardă.
Poternele
Poternele adoptă forma unor galerii subterane boltite, în pantă accentuată, ce permitea comunicarea părţilor superioare ale corpului fortificaţiei cu şanţul împrejmuitor. Intrarea în poternă se făcea la baza parapetului bastionului, de unde se cobora pe treptele de lemn sau piatră, ajungându-se la nivelul şanţului, în spatele urechilor bastionului. Ieşirile galeriilor erau blocate cu uşi sau grilaje metalice prin care se puteau efectua trageri, la adăpostul unor nişe laterale. O altă poternă era amenajată în spaţiul dintre bastioane, la mijlocul fiecărei curtine, cu intrarea la baza parapetului şi ieşirea în zidul escarpei, la cinci metri deasupra şanţului. Rostul acestei galerii subterane orizontale era de a face legătura, prin intermediul unei scări mobile de lemn ce putea fi suspendată, cu pasajul caponierei.
Caponierele
Se prezintă sub forma unui pasaj larg de 3 metri sau a unei galerii acoperite care străbate transversal şanţul mare (şanţul corpului fortificaţiei), realizându-se legătura dintre curtină şi raveline. În acest mod, apărătorii cetăţii intrau în poterna ce străbătea parapetul curtinei, coborau scara mobilă pentru a ajunge în dreptul caponierei pe care o străbăteau la adăpost până la intrarea amenajată în contraescarpa ravelinului. De aici, prin alte ramificaţii de galerii amenajate în corpul ravelinului se ajungea deasupra acestuia sau în şanţul care îl delimita de contragardă. Cea de-a treia linie de fortificaţie - contragarda sau anvelopa - era străbătută la rândul ei de galerii boltite pentru circulaţie, încăperi pentru magazii sau adăposturi, cazemate pentru piesele de artilerie.
Sculptura
În arhitectura militară a secolului al XVIII-lea, cetatea de la Alba Iulia se înscrie ca o realizare cu totul aparte. Dacă volumul şi amploarea lucrărilor de construcţie a cetăţii au făcut să devină una dintre cele mai puternice fortificaţii din sud-estul Europei, bogăţia şi varietatea decorului plastic, o situează între unicatele genului. Niciunde în altă parte a Europei răsăritene nu se întâlneşte o asociere atât de stranie între sobrietatea, masivitatea zidurilor de cărămidă şi calităţile ornamentale ale pietrei.
Nimic mai nepotrivit pentru o fortificaţie cu rol defensiv care trebuia să-şi dovedească rezistenţa în faţa inamicului, de a avea o fragilitate a decorului sculptat în piatră, mai ales în condiţiile în care acesta era amplasat îndeosebi la porţile de acces, considerate punctele cele mai vulnerabile, sau în vârfurile şi flancurile elementelor de apărare ale unui complex de apărare (bastioane, raveline, contragardă). Dar tocmai această asociere nemaiîntâlnită dintre elementele de fortificaţie şi decorul plastic, face din cetatea Alba Iulia un exemplu singular în arta militară de a construi.
Pentru glorificarea celor care au iniţiat sau construit ansamblul fortificat de la Alba Iulia, echipe de pietrari conduse de sculptorii Johann Konig, Giuseppe Tencalla, Johann Vischer, au fost desemnate să împodobească principalele porţi şi componentele de bază ale incintei de apărare (bastioane, raveline, contragardă), cu reliefuri şi statui inspirate din faptele legendare ale eroilor antici, personificări ale virtuţilor, arme de epocă, episoade din războaiele austro-turce, trofee de război etc. - motive tratate cu exuberanţa caracteristică stilului baroc central european.
Încredinţarea execuţiei decorului sculptural, destinat să împodobească cetatea Alba Iulia, unor echipe de sculptori şi pietrari aduşi din Austria, a influenţat întregul program iconografic în alegerea tematicii şi a tipului de reprezentare, modelele fiind creaţii ale şantierelor de construcţii vieneze, răspândite pe o arie mai largă central şi vest europeană. Figurile de Atlanţi decorează faţadele palatelor Lichtenstein, Eugeniu de Savoia, Kinsky şi Trautson; trofeele de război le întâlnim la Hotelul Invalizilor din Buda sau Arsenalul de Război din Berlin; statuia lui Carol al VI-lea, îşi găseşte analogiile în reprezentarea marelui elector din Berlin, cea a regelui Spaniei sau a împăratului Austriei Iosif I, etc.
Cu toate acestea trăsăturile exagerate ale barocului austriac (aspiraţia spre monumental, atitudinile teatrale, grotescul sau chiar monstruosul) le întâlnim manifestate cu o oarecare reţinere, exagerările fiind temperate de specificul local şi destinaţia construcţiei - la cetatea Alba Iulia având de a face cu un baroc militar, cu o sculptură decorativă militară, pusă în slujba unei arhitecturi cu rol de apărare.
Pentru a reda imaginea forţei, a puterii absolutiste şi glorificarea împăratului Carol al VI-lea, a fost inclus în decoraţie tot ceea ce putea servi acestui scop, de la statuia ecvestră a suveranului în ipostaza de învingător al turcilor şi prezenţa obsesivă, repetativă a însemnelor puterii statale (stema Austriei) sau imperiale (monograma lui Carol al VI-lea), la basoreliefurile cu scene de luptă, fapte ale eroilor antici şi contemporani, arme şi trofee de război.
Sursa:AGERPRES