Clătite se numesc în esență toate prăjiturile plate, făcute din aluat dens pe bază de făină (nu neapărat de grâu), prăjite în tigaie sau pe plită. În funcție de zonă, aluatul poate fi și un amestec pe bază de banane (Uganda) sau orez (India).
Dată fiind răspândirea lor acum în lume, sunt, cu siguranță, extrem de îndrăgite, transmite cumvaplace.ro.
Și au o lungă istorie în a fi în topul favoritelor, nu de alta dar se pare că primele clătite datează cel puțin din Neolitic. Exact așa! Cercetătorii chiar au găsit clătite în stomacul unui humanoid de acum 5300 de ani, pe numele său Otzi Omul Zăpezilor. Corpul său mumificat în mod natural este cel mai vechi descoperit până acum în Europa și a fost găsit în 1991, în Alpii Italieni.
Istoricii spun că în urma analizelor a fost posibilă obținerea multor date privind dieta oamenilor din acele vremuri. Astfel, cercetătorii au fost capabili să spună cu precizie care a fost ultima masă a lui Otzi: ibex alpin, carne de căprior și clătite din făină de alac, o specie de grâu cultivat încă din preistorie. În cadrul unui congres mondial ce avea ca temă studierea mumiilor, specialiștii au susținut că, dat fiind resturile de cărbune găsite în stomacul prietenului nostru, mâncarea lui era gătită la foc deschis.
Ceva mai aproape de zilele noastre, în Grecia Antică, deja putem urmări o rețetă precisă: făină și ulei de măsline, alături având miere și lapte acru. Tagenias sau teganites (cuvinte despre care specialiștii lingviști ne spun că derivă din cuvântul tagenon, care înseamnă tigaie pentru prăjit) erau consumate în mod curent și nu doar de către o parte a populației. La vremea respectivă erau coapte pe o plită de lut, la foc deschis. Cea mai veche mențiune a acestor clătite apare în texte din secolul 5 îChr, unde este transcrisă și rețeta de mai sus. Cam ca și acum la noi, în mod normal erau o masă de mic dejun. Câteva sute de ani mai târziu, apar menționate sub numele de statitites, în combinație cu brânză, miere sau semințe de susan.Și în Roma Antică regăsim aceeași idee de mâncare, acolo fiind numite alia dulcia, însemnând pur și simplu alte dulciuri, în latină. Cartea de bucate romană Apicius include și o rețetă a acestor clătite coapte tot pe plită din lut, mult mai aproape de ceea ce cunoaștem noi, deja, cu un aluat cu ouă, făină și lapte și stropite cu miere.
Clătitele pe care le cunoaștem noi, cele subțiri, cu diverse sosuri, sunt larg răspândite: în limba germană se numesc Palatschinke, Pfannkuchen sau Frittaten (Austria), în sârbă “palacinka”, în maghiară “palacsinta”, în slovacă “palacinka”. Toate sunt la fel, în esență, iar unele pot fi pregătite chiar și cu umplutură de carne sau ciuperci, după gustul fiecăruia.
Franța însă își revendică, să-i zicem, paternitatea unor specialități de clătite, între acestea cea bretonă, care a devenit cunoscută și apreciată rapid în toată lumea. Pot fi atât dulci (“crêpes”), cât și sărate (“galette”), iar umpluturile variază de la cele mai simple (zahăr, dulceață, miere, ciocolată) până la combinații spectaculoase.
Inițial, clătitele erau însoțite de cidru, dar probabil că francezilor li se păreau deja anoste, așa că au inventat “crêpes Suzette”- clătite flambate în lichior Grand Marnier și suc de portocale.
În Franța există și o sărbătoare religioasă unde acestea sunt meniu de tradiție. Se numește “La Chandeleur”, în 2 februarie. Ziua a devenit ulterior cunoscută drept “Ziua clătitelor”. De altfel, acestea sunt obișnuite și la prinderea postului de Paște, de Mardi Gras.
Și în Anglia există o sărbătoare a clătitelor: “Shrove Tuesday” sau “Pancake Tuesday”.
Iar americanii le sărbătoresc aproape în fiecare zi, la mic dejun. Ca să fie și mai îndestulătoare, le-au mai îndesat puțin.
În diverse forme și combinații, clătitele noastre sunt prezente pe toate continentele și merită gustate de câte ori le găsim în meniu!