Știam de multă vreme că există oameni pentru care adversitățile pe teme politice, literare sau de altă natură nu se sting o dată cu moartea unuia dinte combatanți, ci se prelungesc multă vreme după aceea. Dar cu greu mi-aș fi putut imagina că un om de cultură, profesor universitar, membru al Academiei Române, poate păstra atâta ură pentru un (de-acum)fost adversar în confruntările de idei nu reușește să treacă peste resentimente și, lucru mult mai grav, poate recurge, pentru a-l denigra pe acesta la minciună. Mă refer la o anumită afirmație pe care academicianul profesor Nicolae Manolescu, a lansat-o în articolul intitulat „Tânărul Maiorescu’’ apărut în numărul 52/2017 al revistei ,,România literară’’. Astfel, referindu-se la posteritatea lui Titu Maiorescu, mai precis la modul în care mentorul „Junimii’’ a fost pus la index în perioada prolet-kultului, autorul „Contradicției lui Maiorescu’’ scrie că acesta „a fost din nou contestat, de la dreapta,după ce articolul lui Liviu Rusu din 1963 a readus întrucâtva lucrurile la normal’’. Contestatarii fiind Mihai Ungheanu,George Munteanu și Alexandru Dobrescu, autori despre care tot domnul academician profesor Nicolae Manolescu sa scrie că făceau parte dintr-o „aripioară a naționalismului care încălecase pe calul lui Mihai Viteazul”.
Trecând peste ironia, pe cât de forțată pe atât de neinspirată cu și despre „aripioara naționalismului care încălecase pe calul lui Mihai Viteazul”, vreau să spun că, în ceea ce îl privește pe Mihai Ungheanu, academicianul profesor Nicolae Manolescu minte! Urâtă faptă a cărei gravitate este sporită de împrejurarea că, din păcate, cel denigrat cu atâta urâtă nonșalanță de către fostul său notoriu și înverșunat adversar, nu mai este, astăzi, printre noi spre a-i da domnului Nicolae Manolescu replica meritată. În schimb, există cărțile lui Mihai Ungheanu care pot demonstra cum stau lucrurile în realitate. Pentru asta este de-ajuns să deschidem cartea lui Mihai Ungheanu despre „Holocaustul culturii române 1944-1989”, apărută în anul 1999 la editura D.B.H. și să citim sau, după caz, să recitim capitolul „Condamnări post-mortem:Titu Maiorescu”(pag 84-92).
Premisele analizei aplicate și, deopotrivă, foarte severe pe care o realizează Mihai Ungheanu le avem în acest pasaj aflat la pagina 85: „Titu Maiorescu devine, după război, în viziunea comisarilor culturii de ocupație< bestia neagră
Pe bună dreptate ne putem întreba:unde a găsit academicianul profesor Nicolae Manolescu acele vinovate dovezi de „contestare a lui Titu Maiorescu” venite din partea lui Mihai Ungheanu? Niciunde, pentru că așa ceva nu există! Există, în schimb, multe și semnificative și rușinoase mărturii documentare despre punerea la zid a lui Titu Maiorescu de către C I Gulian- tartorul oficial filozofiei dia-matului-, Georgeta Horodincă , I.Vitner și alți dătători de directive politico-ideologice. Pe care exact cel incriminat de către academicianul profesor Nicolae Manolescu,Mihai Ungheanu, le citează și le analizează detaliat
Continuând lectura capitolului menționat ajungem și la pagina 90 a cărții, unde Mihai Ungheanu face trimitere expresă la acel „articol al lui Liviu Rusu din 1963” la care făcea numai o vagă și fugitivă referire Nicolae Manolescu. Este vorba de studiul profesorului clujean Liviu Rusu având titlul ,,Însemnări despre Titu Maiorescu’’, apărut în numărul 5/1963 al revistei „Viața Românească”. Studiu despre care Mihai Ungheanu scrie în cartea sa că a marcat „redeschiderea cazului Titu Maiorescu de o persoană care nu făcea parte din echipele de îndrumare și control ale partidului în literatură”. (pag.90) Din nou, ne punem întrebarea:de unde ar reieși, în acest caz, dovada că Mihai Ungheanu a contestat reabilitarea lui Titu Maiorescu? Din nou, același răspuns: de nicăieri! În schimb, autorul pe care academicianul Nicolae Manolescu îl pune la stâlpul infamiei citează câteva nume ale celor care au contestat-elegant spus!- încercarea lui Liviu Rusu de a proceda la o ,,valorificare critică a moștenirii literare’’ a autorului „Beției de cuvinte”. Semnificativă, din foarte multe puncte de vedere, fiind opinia lui Paul Cornea, unul dintre culturnicii de marcă ai regimului: „Principiul coexistenței pașnice nu s-ar putea extinde și în domeniul ideologiei. Există o familie socialistă în care Titu Maiorescu nu poate fi membru, ia articolul lui Liviu Rusu este o regretabilă recrudescență a spiritului maiorescian”(pag.91).
Scria asta, în anul 1963, Paul Cornea, fost secretar cu propaganda al CC al UTM în perioada 1948-1954, devenit, la sfârșitul lui 1989, unul dintre fondatorii GDS-ului, ctitorit de George Soros. Un om și un cărturar, cu bunele și cu relele sale, dar care a avut demnitatea și curajul ca într-un substanțial dialog cu mai tânărul său confrate, criticul Daniel Cristea Enache, să își asume trecutul sub semnul acestui amar adevăr: „ignoranța scuză multe dar nu și totul’’. Adevăr pe care academicianul profesor Nicolae Manolescu fie că l-a uitat, fie că, mai rău, îl ignoră cu premeditare…
Cu cincizeci de ani în urmă, a ținut afișul lumii noastre literare o încinsă confruntare de idei ai cărei protagoniști au fost tinerii critici Nicolae Manolescu și Mihai Ungheanu. Nu aș putea spune cine a fost (dacă a fost?) câștigătorul confruntării, dar este dureros – ca să nu zic mai direct: ne academic - să constatăm că, peste atâta amar de ani, unul dintre combatanți,academicianul profesor Nicolae Manolescu, revine și proferează neadevăruri a căror cauză nu poate fi decât un acut puseu resentimentar. Dar de aici și până la a profera o acuzație absolut mincinoasă numai pentru că vrei neapărat să îi plătești o poliță unui om care nu se mai poate apăra, este cale lungă și plătită cu preț greu.
Să fi uitat,oare, academicianul profesor Nicolae Manolescu, cuvintele lui Titu Maiorescu- „Adevărul,oricât de puțin favorabil ne-ar putea fi, trebuie spus cu toată sinceritatea îndată ce este întemeiat”- și, în acest fel, să se așeze în contradicție cu învățătura celui care, în anul care a trecut, a fost comemorat la un veac de la moarte?
Tristă scuză, slabă scuză!