La aproape un secol și jumătate de la compunerea ei, corespondența secretă dintre Mihai Eminescu - alintat „Tropoțel”, „Mițic”, „Miguel de Botosani” etc. - și Veronica Micle - râzgâiată de poetul înamorat cu supranume precum „Poțoțoni”, „Poțica”, „Moți” ori „Cuța” - depune mărturie în favoarea unei iubiri tulburătoare, tandre și dureroase în același timp. „Eminule, când vii să te revăd, să te mai pup, să te mai cănăjesc și-apoi să te mai mângâi, și să-ți cer iertare frumușel și-apoi într-o lungă și dulce sărutare să se uite toate relele. Când?” - îi scria Veronica, din Iași, iubitului prins în vâltoarea presei, departe, la București. „Cum te-aș strânge de mânuțe, Poțico, și n-am cum. Te rog, te rog, te rog, iartă-mi păcatul că nu ți-am scris și nu-mi trece cu fierul ars prin inimă. Căci te iubesc ca un nebun și te voi iubi și mort - draga, dulcea, încântătoarea mea Veronicuță” - îi răspundea Eminescu, fragilizat de tumultul politicii Capitalei (pe care-l evoca în „Timpul”) și frământările propriei creații. Dar cum au ajuns aceste „indiscreții” - 108 la număr - să fie adunate și așezate în bibliotecile publice?
O veritabilă comuniune sufletească
Christina Zarifopol-Illias, apropiată, prin intermediul propriei mame, a urmașilor Veronicăi Micle, ne-a elucidat: „Strânsa legătură de prietenie dintre mama mea, Maria Economu, și Anna Maria Grigorcea-Messeri (n.r. - strănepoata Veronicăi Micle), a fost veriga tare a unui lung șir de întâmplări care au condus, după ani și ani de insistențe, la scoaterea la lumină a acestor scrisori ce vor constitui, fără îndoială, o mare surpriză nu doar pentru admiratorii lui Eminescu, ci și pentru criticii și istoricii literari”. Despre ce surpriză este vorba? „Cititorul are șansa de a se întâlni cu niște documente care, pe lângă incontestabila lor valoare de istorie literară, sunt și un extraordinar document uman. În felul acesta se vor risipi, sunt convinsă, multe speculații privind atât superficialitatea Veronicăi, cât și lipsa de entuziasm, în destule împrejurări, a poetului. Se poate constata, dincolo de orice tăgadă, că marea poveste de iubire n-a fost o simplă mitizare a unor hagiografi mai mult sau mai puțin inocenți, ci o veritabilă comuniune sufletească”.
Cerneală violetă
Frumoasă pledoarie, urmată de o remarcă fină: „Îmi permit să atrag atenția asupra unei adnotări a Veronicăi Micle, la sfârșitul scrisorii din 16 februarie 1883: «Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a scris-o Eminescu». Or, ediția Minar, «Cum a iubit Eminescu», înregistrează ca ultim text o epistolă expediată de la Botoșani, în decembrie 1888. Asupra autenticității acestei scrisori - oarecum «făcută», ca pentru a încheia tragic-spectacular un destin al nefericirii absolute: «Uită totul. Nenorocirea care m-a lovit e destulă pedeapsă pentru că n-am voit să te ascult. Ce viață dezordonată am dus: toate sfaturile tale erau așa de sincere, așa de bune, așa de drepte…» etc. - s-au ridicat, de-a lungul vremii, mai multe semne de întrebare. S-ar putea ca nota scrisă cu cerneală violetă a Veronicăi să dea acestor dubii o vigoare sporită”.
Rădăcinile dragostei
Mihai și Veronica aveau 22 de ani când s-au cunoscut la Viena, în primăvara anului 1872, el, tânăr student avid de filosofie, ea, căsătorită deja cu Ștefan Micle, fostul ei profesor la Școala de Fete din Iași (bărbat cu aproape patru decenii mai în vârstă!). Cum soțul a fost nevoit să revină în țară după trei zile (era rector al Universității din Copou), iar tânăra nevastă a mai zăbovit încă șase luni (urma un tratament medical; suferea de psoriazis) în „Orașul valsului” a fost timp suficient pentru ca între sensibilul poet și copila-mamă (născuse deja două fetițe) să se insinueze amorul. Care a continuat ani buni după întoarcerea lui Eminescu în „Orașul celor șapte coline”... Dar s-au îndrăgit cu adevărat Mihai și Veronica sau relația lor n-a fost altceva decât rezultatul unei irezistibile (și trecătoare) atracții fizice?
Lacrimi în scris
„Legenda jocului amoros duplicitar (când cinic și plebeu, când nemilos-rafinat, când, pur și simplu, mincinos, centrat exclusiv pe plăcerea carnală), întreținut de o întreagă specie de biografi, este infirmată categoric de corespondența lor intimă. Eminescu și Veronica Micle se iubeau cu intensitate, cu disperare, cu teamă, cu profunzime”, ne asigură Christina Zarifopol-Illias. Mai mult: „Se iubeau chiar și cu lacrimi, după cum o dovedește o însemnare a Veronicăi pe una dintre cele mai emoționante epistole ale lui Eminescu: «Din luna lui Iunie 1882. A plâns scriind-o»”.
Calea spre lumină a scrisorilor schimbate de „Tropoțel” și „Poțica”
Christina Zarifopol-Illias, cea care a îngrijit extraordinarul volum al corespondenței eminesciene, a dezvăluit și cum au ajuns aceste epistole amoroase să vadă lumina tiparului: „Încă din anii petrecuți cu familia Grigorcea în străinătate, mama mea știa de existența unui mare număr de scrisori ale lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, pe care Graziella Nanu-Grigorcea le avea de la mama ei, Valérie Micle Nanu-Sturdza. Și mai știa că doamna Grigorcea ținea cu sfințenie la aceste scrisori și că, deși se făcuseră nenumărate demersuri ca să le dea publicității, refuzase categoric de fiecare dată”. Și-atunci, cum a fost posibil ca ele să fie totuși publicate? Explicațiile Christinei Zarifopol-Illias sunt limpezi: „După moartea Graziellei Grigorcea, la începutul anilor ’50, scrisorile au trecut, cum era firesc, la fiica ei. Ele au fost depozitate într-un loc sigur, pentru bună păstrare și fără nicio intenție de a fi scoase la iveală vreodată. Fiica nu făcea decât să respecte dorința dintotdeauna a mamei sale: de a ține aceste prețioase documente de familie în familie”.
Ascunse în Italia
Și totuși... „După ce mama a emigrat în America, având astfel posibilitatea să călătorească liber, s-a dus des să o vadă pe Anna Maria Grigorcea în Italia, unde aceasta se stabilise cu mulți ani în urmă, căsătorindu-se cu un distins diplomat și senator italian, Girolamo Messeri. Cu fiecare ocazie, dar în special după 1990, mama îi reamintea Annei Maria Grigorcea de scrisori și încerca să o convingă să scoată la lumină acest tezaur epistolar”. Până la urmă a reușit... „În anii din urmă, mama își făcuse o adevărată misiune din a merge în Italia, în special pentru a o determina pe strănepoata Veronicăi Micle să dea publicității scrisorile. Insistențele repetate la infinit, perserverența neclintită a mamei mele au dus în final la rezultatul dorit: Anna Maria Grigorcea-Messeri i-a încredințat atât de prețioasele documente pentru ca ele să-și ia astfel locul cuvenit în cultura română”, a punctat Christina Zarifopol-Illias.
Un mister neelucidat
Ștefan Micle și Veronica au avut împreună două fete: Valeria, născută în 1866 și alintată de părinți „Greiere”, și Virginia Livia, născută în 1868 și poreclită „Fluture”. În epocă s-a speculat că Veronica ar fi rămas însărcinată și cu copilul lui Mihai Eminescu, doar că l-ar fi născut mort!
Chemarea morții
Cu o zi înainte să înghită otrava fatală, Veronica Micle și-a chemat moartea într-un scurt poem: „O, moarte vin de treci/Pe inima-mi pustie și curmă a mele gânduri/S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/Să dorm în veci”. „A înghițit arsenicul cu o lăcomie hotărâtă. Nu mai era nimic de făcut”, a comentat doctorul Taussig, cel chemat și sosit de urgență la Văratec în ziua de 2 august 1889. Veronica avea să fie înmormântată patru zile mai târziu lângă Biserica Sf. Ioan, la o lună după ce sicriul cu rămășițele lui Eminescu fusese depus la Biserica Sf. Gheorghe din București.
133 de ani s-au împlinit pe 4 august 2022 de la sinuciderea Veronicăi Micle, nefericita iubită a lui Mihai Eminescu
„Eminescule, te întreb cu durere, cum poţi tu trăi în Bucureşti când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine?”, Veronica Micle
„(…) Gonit de ocupaţii zilnice şi nemernicii, abia am câteva momente seara nu să gândesc la tine, căci aceasta o fac toată ziua, dar să mă răsgândesc şi să te sărut în închipuire măcar dulcea mea Veronicuţă şirată şi cochetă şi uşurică şi popoţică”, Mihai Eminescu
39 de ani avea Veronica Micle când, în noaptea dintre 3 și 4 august 1889, s-a sinucis înghițind o doză uriașă de arsenic
„Eminescu și Veronica Micle se iubeau cu intensitate, cu disperare, cu teamă, cu profunzime”, Christina Zarifopol-Illias