Responsabil cu desfacerea misterului lingvistic este profesorul Ioan-Aurel Pop, istoric de prestigiu al Academiei Române: „Se știe azi că în Imperiul Roman din perioada stăpânirii sale la nord de Dunăre, în Dacia, cea mai răspândită noțiune spre a denumi oile era oves (forma de plural). Daco-romanii erau mari crescători de oi și producători de alimente derivate din lapte, carne, de obiecte făcute din lână. Ei alimentau cu astfel de produse și provinciile din jur. De la daco-romani până la românii de astăzi, nu a existat nicio perioadă istorică în care să se fi întrerupt oieritul. Românii, prin comparație cu toate popoarele din jur, au fost cei mai mari crescători de oi. Uneori, etnonimele ajung să aibă și alte sensuri decât cele inițiale sau, dimpotrivă, anumite substantive comune ajung să denumească etnii. Astfel, de-a lungul timpului, în anumite regiuni, termenul vlah a devenit sinonim cu păstor sau oier. Darea cea mai importantă pe care o plăteau românii regelui Ungariei se chema datul oilor sau quinquagesima ovium (cincizecimea oilor) și ea deriva din cea mai importantă ocupație a românilor din zonele montane și colinare. Darea respectivă se mai chema quinquagesima Valachorum sau cincizecimea românilor (la fiecare cincizeci de oi se percepea o oaie, cu miel și cu mioară)”.
Între cioban și păcurar
Pe mai departe: „În Balcani, până târziu, brânza valahă alimenta piețele din Constantinopol și nu exista alta mai bună. Termenii brânză și stână sunt dacici, iar oaie, berbec, miel, mia, mială, mioară, ied, capră, lapte, caș, urdă, lână, staul, turmă, pășune, a paște, iarbă etc. sunt latini. Paradoxal, popoarele care fac brânză bună sunt popoare sedentare, în ciuda pendulării cu turmele pentru aflarea locurilor de vărat și de iernat. Aș spune că obsesia oieritului a păstrat de două mii de ani cuvântul oaie pe aceste meleaguri. De aici, și epopeea noastră chemată «Miorița». În variantele din Transilvania ale «Mioriței», cei trei ciobănei devin trei păcurărei, fiindcă termenul «cioban» (de origine turcică, probabil cumană) a intrat târziu în uzul românilor transilvani, mai ales al celor de la nord de Târnave și de Mureș, care continuă să zică și azi «păcurar», din latinescul pecorarius. Brânza și vinul sunt produse ale popoarelor sedentare și mediteraneene, după cum mi-a spus cândva marele istoric medievist francez Jacques Le Goff”.
Sensurile inițiale ale verbului a dezmierda
Tot înainte: „S-au mai întrebat lingviștii - și nu doar ei - de ce nu am moștenit în românește termenul latinesc «merda», care înseamnă murdărie (de un fel anume) și care este prezent în toate limbile neolatine. Dar iată că există în limba noastră verbul a dezmierda sau a dizmierda, provenit din latinescul târziu dismerdare și care are un înțeles inițial pe care mulți l-au uitat: a curăța copilul mic de murdărie, a-l primeni și înfășa, a îndepărta răul. Firește, atunci când făceau asta, mamele și bunicile își revărsau și dragostea, alintau și mângâiau copiii, scoțându-i din starea de disconfort. Dezmierdarea noastră, din curățire fizică, a ajuns să însemne curățire sufletească, dragoste și chiar răsfăț. Mai sunt și alți termeni latinești păstrați în româna arhaică și aproape uitați astăzi. Bucinul este un instrument muzical de suflat de mari dimensiuni, folosit de către păcurari (păstori) la stână; trâmbiță. În latină, bucina, -ae denumea cornul, trompeta, goarna, trâmbița, iar verbul bucino, -are avea înțelesul de «a suna» din corn, din trompetă ori din trâmbiță”.
Gruiul Bucinilor
În completare: „Când au început să apară autocamioanele și automobilele în Maramureș și Transilvania septentrională, oamenii bătrâni nu ziceau despre acestea că au claxonat, ci că au bucinat. Pe Valea Izei, la hotarul dintre Săliște și Săcel, spre sud, se află un deal înalt despădurit, de pe care există o foarte bună vizibilitate de-a lungul văii până departe și unde se poate improviza un bun post de observație, iar acest deal se numește «Gruiul Bucinilor». Probabil că de acolo se dădea alarma prin suflatul din corn sau din tulnic, în vreme de primejdie, de năvălire a altor neamuri asupra locurilor respective. Și primul cuvânt (grui) care compune numele dealului maramureșean este tot latinesc și se trage din grunium, -i, adică deal mic, colină, delușor, movilă, vârf de deal, coastă de deal. Regional, grui mai înseamnă grumaz, lemn din osia de dinainte a carului de care se prinde proțapul, pisc, drug de lemn la sanie care leagă piscurile sau cârmacele celor două tălpi”.
Iasca, parazitul care aprinde focul
În încheiere: „Iasca - un alt exemplu - este o ciupercă parazită care crește pe trunchiul copacilor și care se mai cheamă văcălie. În vechime era folosită ca aliment și medicament. În stare uscată, servea și la facerea focului, iasca aprinzându-se de la scânteile ce săreau la lovirea unei bucăți de cremene cu un amnar de oțel. În latină, esca, -ae înseamnă hrană, mâncare, momeală pentru prins pești și păsări. Cuvintele, prin etimologiile lor, sunt adevărate enciclopedii care se cer doar descifrate”.
De la daco-romani până la românii de astăzi, nu a existat nicio perioadă istorică în care să se fi întrerupt oieritul. - Ioan-Aurel Pop, istoric
Darea cea mai importantă pe care o plăteau românii regelui Ungariei se chema datul oilor sau quinquagesima ovium (la fiecare cincizeci de oi se percepea o oaie, cu miel și cu mioară) și ea deriva din cea mai importantă ocupație a românilor. - Ioan-Aurel Pop, academician
În Balcani, până târziu, brânza valahă alimenta piețele din Constantinopol și nu exista alta mai bună. - Ioan-Aurel Pop, istoric
Termenii brânză și stână sunt dacici, iar oaie, berbec, miel, mia, mială, mioară, ied, capră, lapte, caș, urdă, lână, staul, turmă, pășune, a paște, iarbă etc. sunt latini. - Ioan-Aurel Pop, academician
Există în limba noastră verbul a dezmierda sau a dizmierda, provenit din latinescul târziu dismerdare și care are un înțeles inițial pe care mulți l-au uitat: a curăța copilul mic de murdărie, a-l primeni și înfășa, a îndepărta răul. - Ioan-Aurel Pop, istoric