Circulă dintotdeauna mitul că în Ținutul Secuiesc nu ți se dă la magazin pâine dacă o ceri în limba română. Această situație ar putea deveni realitate, dar nu pentru că secuiul ar fi mai puțin ospitalier decât românul. Ci pentru că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, acesta nu va mai înţelege nimic din ce ceri în română. De ce se vorbește din ce în ce mai puțin românește în România?
„Do you speak english?”, întreb un conațional la Gheorghieni, în mijlocul României. Tânărul, etnic maghiar, îmi răspunde fără ezitare cu „Yes!”. E al zecelea tânăr pe care îl opresc pe stradă și cu care încerc să port o conversație. Până să trec pe engleză, nu am reușit să mă înțeleg cu niciunul în română. „Nu știu”, „Nu pot”, „Nu vorbesc”, s-au scuzat ei. Așa că mă aflu nevoit să apelez la limba unui neam aflat la câteva mii de kilometri depărtare pentru ca doi oameni născuți în aceeași patrie să se poată înțelege. „Putem vorbi și în română?”. „English is better” (mai bine în engleză). Am încercat să vorbesc cu tinerii maghiari din Gheorghieni, unul dintre orașele unde comunitatea maghiară este extrem de compactă, ca să înțeleg de ce nu ne mai cunosc limba. „It is ugly!”( E urâtă! - eng.), ne-a răspuns un licean cu ochelari mari de soare pe ochi, pronunțând fiecare cuvânt cu ciudă.
Cum se pasează vina
O fi limba română urâtă și de aceea e urâtă atât. Dar până să ne apucăm să judecăm copiii după gusturi, ar trebui să aflăm de la părinți de ce e așa. O parte dintre cei cu care am vorbit ne-au spus că au toată bunăvoința să își învețe copiii limba oficială a statului. E în interesul lor, în primul rând. Fără română, copiii lor vor fi nevoiți ori să accepte slujbe mai prost plătite, ori să emigreze și implicit să plece de lângă ei. „Numai eu știu cât m-am chinuit cu fiica mea să o învăț românește. Încercam să vorbim românește câte o jumătate de oră acasă. Dar nu funcționa. Avea prieteni români cu care vorbea în engleză mai repede”, ne spune Farkas Reka, o jurnalistă de la o publicație de limbă maghiară din Sfântu Gheorghe. Ea crede că vina pentru situația actuală e a metodei inadecvate de predare. „În clasa I, copiii maghiari învață cinci ore pe săptămână limba română și ajung la bacalaureat că efectiv știu materialul pe de rost, despre Caragiale, Eminescu, oricine, dar nu știu să ceară o pâine”. Iar metoda românească, susțin părinții, nu se adaptează la realitatea ungurească: copiii maghiari trăiesc de multe ori în comunități unde nu au ocazia să audă vreun cuvânt în românește până la șapte ani, atunci când ajung la școală. Acasă, părinții le vorbesc în limba maternă, pe stradă toată lumea vorbește maghiara, la locurile de joacă - la fel. Dar când ajunge pe băncile școlii, acestui copil astfel crescut i se cere să cunoască limba română ca toți ceilalți. Și asta încă de la prima oră de predare. Preotul unitarian Istvan Kovacs este un mare iubitor al literaturii române, dar ca părinte a constatat că nu toate textele literaturii noastre sunt la fel de accesibile: „De exemplu, este foarte frumoasă descrierea din povestea lui Creangă în care leneșul nu vrea să mănânce posmagi. Dar spuneți-mi mie, dumneavoastră de câte ori folosiți zilnic cuvântul «posmag»? În clasa a treia, copilul meu se chinuie cu cuvinte din acestea, pentru că limba pe care o învață nu este predată ca unui copil de etnie maghiară”.
Manualele, marea greșeală?
Așadar, problema ar fi pe băncile școlii. Metoda de predare ar trebui să fie similară celei în care se predă o limbă străină, ni se spune. Așa că am mers la o școală din unul dintre satele secuiești unde românii sunt sub 10% pentru a vedea cum se predă româna etnicilor maghiari. Așa am ajuns la Sânzieni, Covasna. Școala era într-o clădire care ar putea fi cu greu ridicată de la rangul de grajd: niște pereți dintr-un lut lipit acum o sută de ani, un tavan crăpat, o sobă care nu face față frigului din clasă și niște copii chinuiți în niște condiții pe care statul român le asigură și astăzi în multe locuri din mediul rural. Copiii decupau niște animale colorate cu care voiau să își amenajeze clasa pentru serbare. „Ce faceți aici, copii?”, întrebăm în românește. Micuții de clasa a treia ridică ochii și cer din priviri ajutorul educatorului. Nu își amintesc cum se spune pe românește la „iepuraș”, „oaie” sau „purcel”. Iar atunci când li se șoptește, ne răspund într-un singur cuvânt. Nici vorbă să poată alcătui propoziții simple. Învățătorul ne spune că răul pornește de la manuale. Pentru exemplificare, ni-l răsfoiește în față pe cel de clasa I spre ne arăta că încă de la primele lecții copiilor maghiari li se cere să știe să alcătuiască fraze în română, cum ar fi: „Mami, mi-e foame. Te rog să îmi dai o felie de pâine cu unt și șuncă”. Pare simplu pentru noi, dar pentru un micuț de şapte ani, care se se întâlnește cu această limbă pentru prima oară, e un munte greu de urcat. „Sunt prea multe expresii!”, spune învățătorul și deschide pagina la un capitol care se numește „Structuri lexicale”. La clasa I. Omul e sincer și ne spune că uneori chiar și învățătorul, și el maghiar, e copleșit de materia „Limba și literatura română”. Îl înțelegem. Îi cităm dintr-un text din „Amintiri din copilărie”, a lui Ion Creangă, și îl întrebăm dacă el, om în toată firea, cu educație, înțelege ceva din acest text scris pentru copiii dintr-un alt secol și predat în zilele noastre. „Ce înseamnă prichiciul vetrei cel humuit?”. Se uită la noi și râde. Nici el nu știe.
Facem un test cu elevii lui și îi citim unui copil dintr-a treia din primele lecții ale unui manual de clasa I, considerând că nu are cum să se împotmolească la o materie ce i-a fost predată încă de acum doi ani. E un text despre circ: „La sfârșitul săptămânii, am fost cu părinții la circ. Am văzut acrobați. Ei făceau acrobații în aer. A ieșit clovnul și a cântat la trompetă... Știi ce e aia trompetă”, îl întrebăm pe copil, când observăm că se uită cam nedumerit la ce citim. „Trompetă....”. Nu știe nici ce e trompetă, nici clovn, nici circ. Peste ani, acest copil va avea puține opțiuni în România, dacă nu va progresa la această materie esențială. Locuri de muncă unde să nu se ceară cunoașterea limbii române sunt puține și prost plătite.
O estimare a Institutului Național de Statistică arată că oamenii din județele preponderent maghiare au printre cele mai mici salarii din țară. Așa că elevul de acum devenit tânărul de peste ani va avea o singură opțiune: să emigreze, contribuind și mai mult la deficitul de forță de muncă cu care se confruntă România de o vreme. Statisticile arată că în țară au ajuns să ne lipsească 600.000 de muncitori în toate domeniile. În același timp, rata de emigrare a maghiarilor din România, după estimările liderilor lor, este de trei ori mai mare decât a românilor. „Dacă nu se schimbă metoda de predare a limbii române, țara va pierde oameni valoroși, care vor pleca în străinătate. La fel se întâmplă și cu tinerii români care pleacă să își caute rostul în altă parte, știm că și ei pleacă cu miile. Aceeași treabă e și cu tinerii noștri”, punctează jurnalista Farkas Reka.
„Numai eu știu cât m-am chinuit cu fiica mea să o învăț românește. Încercam să vorbim românește câte o jumătate de oră acasă. Dar nu funcționa. Avea prieteni români cu care vorbea în engleză mai repede”, Farkas Reka
„În clasa a treia, copilul meu se chinuie cu cuvinte din acestea pentru că limba pe care o învață nu este predată ca unui copil de etnie maghiară”, Istvan Kovacs