Carte în care autorul își propune ,,realizarea unei sinteze a liniilor politice României pe plan național și european: de la Titulescu, cel care a adus în Societatea Națiunilor conceptul <
Două ar putea fi motivele pentru care George Apostoiu a ales să reia într-o variantă revăzută și adăugită volumul a cărui primă ediție a apărut în 2021. Primul motiv ar fi acela că atunci când ediție din 2021 vedea lumina tiparului pe când perspectiva unui război în Europa și, ulterior, în Orientul Mijlociu nu se întrevedea. ,,Speram- scrie autorul- ca războiul montat pentru dezmembrarea Iugoslaviei să fi cutremurat conștiința europenilor suficient de mult pentru ca diplomații să-și intre în drepturi și să impună pacea’’. Speranță pe care cursul evenimentelor au pus-o la grea încercare după ce, la granița României, a apărut și, din păcate, încă durează conflictul militar provocat de agresiunea Rusiei în Ucraina. Conflict căruia i s-a adăugat reizbucnirea războiului dintre Israel și Palestina care, și el, nu pare că se va încheia prea curând. Cumul de situații din care reies îngrijorătoare semnale despre ,,precaritatea păcii’’ și , implicit, mai multe semne de întrebare despre ,,cum trebuie să scriem istoria pentru a construi pacea’’. Subiecte care, evident, privesc direct mediul diplomatic la dispoziția căruia se află norme, principii și strategii care mai trebuie și să fie folosite și puse în valoare prin negocieri. ,,În absența negocierii păcii –avertizează George Apostoiu-, generalii pun tunurile pe harta lumii’’.
Decurge, de aici, și cel de al doilea motiv pentru care a devenit necesară o nouă ediție, adusă la zi, a cărții. Subiect abordat în capitolul final intitulat ,,Cum scriem istoria?’’, în care este reluată și completată sinteza liniilor politice ale României pe plan național și internațional începută în ediția anterioară. Ne aflăm, prin urmare, în fața unei întrebări-cheie: este pregătită diplomația României să facă față provocărilor pe care le lansează tunurile generalilor? Răspunsul care decurge din demonstrațiile incluse în fapte pe care îl dă cartea lui George Apostoiu este categoric: DA! Argumente aducând și acest veritabil bun național pe care îl reprezintă opera teoretică și practică a eminenților ,,constructori ai păcii’’, a cărei sinteză o avem în cartea de față.
Care ar fi, în analiza lui George Apostoiu, principalele atu-uri pe care diplomații noștri le preiau de la pleiada precursorilor și cu care pot să vină la masa negocierilor ca exponenți, promotori și apărători ai Interesului Național al României europene și euroatlantice? De pildă, de la Nicolae Titulescu- omul care a adus România în Europa și Europa în România-avem acest postulat deontologic: ,,Umanitatea mă interesează numai dacă România își găsește în mijlocul ei locul pe care îl merită’’. Recunoaștere care,evident, nu vine de la sine și nu este nici o favoare sau o recompensă acordată docilității cu care unii se conformează unor scenarii impuse. ,,România- spune Titulescu- datorează măreția sa acțiunii, iar nu lipsei de acțiune’’.
Intervine în discuție, în cazul lui Nicolae Titulescu, un alt subiect pe care și George Apostoiu îl abordează cu atenția cuvenită și anume reaua credință și ostilitatea cu care unele forțe politice interne și externe, în primul rând regele Carol al II-lea, îi vor boicota inițiativele și îl vor denigra în mod sistematic și brutal. Lăsând la o parte încărcătura inerentă de subiectivism, vanitățile exacerbate și caracterul politicianist al unor asemenea poziționări putem spune că este vorba despre o realitate pe care Titulescu însuși a anticipat-o atunci când a cerut în termeni clari: ,,Dați-mi o bună politică internă, ca să pot face o bună politică externă’’. Cerință care, după cum este bine să ne amintim, a fost sau nu a fost îndeplinită și în cazul altor șefi ai diplomației române, de la Titulescu mai departe, iar consecințele nu au întârziat să apară…
Cea de a doua personalitate asupra căreia se concentrează exegetului este Grigore Gafencu, alt eminent diplomat al României care, după cum remarcă George Apostoiu, ,,din motive politice, este mai bine cunoscut în străinătate decât în propria țară’’. Motive politice care țin de faptul că, luând și el calea exilului ca și Titulescu, dar în împrejurări diferite, Grigore Gafencu va fi un proeminent luptător împotriva ocupantului sovietic și a regimului politic instaurat în țara noastră. Ceea ce îi va atrage condamnarea, în contumacie, la 20 de ani de temniță și la încă 10 1ni degradare civică pentru ,,crima de complot în scop de trădare și de insurecție armată’’. Diplomat de carieră, ministrul de externe, Grigore Gafencu va promova, ca și Titulescu, ideea continuării și consolidării relațiilor cu Franța și Anglia, după cum, tot în buna tradiție a marelui său înaintaș, va fi un susținător sincer al idealului unității europene care, la acea vreme, era preconizat în termenii ,,federalizării Europei’’. După plecarea sa de la conducerea ministerului de externe, în perioada august 1940-iunie 1941, va fi ministru plenipotențiar la Moscova, misiunea sa luând sfârșit atunci când România va intra în război împotriva Uniunii Sovietice. În acest scurt de timp, el are posibilitatea să îi cunoască pe câțiva dintre artizanii politicilor staliniste și chiar are curajul și verticalitatea morală să îi spună lui Molotov că ,,o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezășie de siguranță pentru URSS, ca și pentru toate celelalte state vecine’’. Adevăr pe care diplomații români de azi sunt convins că îl pot spune, fără a schimba un singur cuvânt, beligeranților ideologi și strategi de la Kremlin.
Un dens și sensibil portret ii dedică George Apostoiu lui Corneliu Mănescu, cel care a fost vreme de 11 ani ministrul de externe al României și pe care în numește ,,un aristocrat de stânga’’. Fapt semnificativ, prezența lui Corneliu Mănescu la conducerea Ministerului de Externe coincide cu perioada acelei relative, dar reale, deschideri politice, ideologice și diplomatice a regimului de la București. Perioadă care are ca momente de referință Declarația din aprilie 1964 prin care partidul PMR și România își proclamau deschis independența față de centru conducător de la Moscova. După care, în 21 august 1968, va urma condamnarea deschisă și curajoasă a invadării Cehoslovaciei de către trupele celor cinci state membre ale Tratatului de la Varșovia. ,,Pe plan Internațional- scrie George Apostoiu- ,emisarul acestei noi orientări este Corneliu Mănescu’’. Mandat pe care Corneliu Mănescu îl va onora în mod exemplar promovând în mod consecvent principiu potrivit căruia ,,politica românească se face la București’’. Expresia cea mai înaltă a prestigiului internațional pe care l-a dobândit Corneliu Mănescu fiind dată de alegerea sa, în anul 1967, ca președinte al celei de a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. În acest fel, Corneliu Mănescu va fi, după Nicolae Titulescu, românul care a ocupat pozițiile cele mai înalte în ONU, respectiv în Societatea Națiunilor. După care, așa cum scrie cu o amară ironie George Apostoiu ,,urmând firul unui destin ostil, ambii au căzut în dizgrația mai marilor vremii: primul a sfârșit prin a nu mai fi agreat de regele Carol al II-lea, celălalt a plătit pentru că a fost perceput ca obstacol îl accesiunea externă a lui Nicolae Ceaușescu’’.
Mai puțin cunoscut marelui public, universitarul și diplomatul Valentin Lipatti este și el prezent în galeria celor pe care autorul acestei cărți ne propune să alegem dacă în numim ,,puterea reală’’ sau ,,puterea din aparentă’’. De aceea, consider că trebuie să ne amintim că, acum cinci decenii, la Conferința pentru Cooperare și Securitate în Europa, ale cărei lucrări se desfășurau la Helsinki, circula foarte insistent zicerea :,,Când vorbește Lipatti, diplomații ascultă’’. Inspirată formulă al cărei tâlc l-am putut înțelege mai bine recitind cartea lui Constantin Vlad ,,Diplomația secolului XX’’, unde sunt reluate referirile ambasadorului Valentin Lipatti la ,,anticamera în care se plămădeau opțiunile conferinței de la Helsinki’’. Sugestivă expresie care făcea, trimitere la modul în care intenționa definirea viitorului politic al continentului: ,,Securitatea europeană–scria Valentin Lipatti- se constituie într-un sistem de angajamente liber consfințite, clare și precise, din partea tuturor statelor, însoțite de măsuri concrete, care să ofere tuturor țărilor garanția că se află la adăpost de orice agresiune, că se pot exprima liber, conform propriilor interese și propriei voințe, și să coopereze pe baza respectării principiilor fundamentale ale dreptului internațional’’. Principii între care un loc bine precizat, îl ocupă cele incluse în ceea ce s-a numit ,,coșul drepturilor omului’’ și care, după acum atât de precis a remarcat tot Valentin Lipatti, aveau să fie un fel de bombă cu efect întârziat, întrucât aveau să contribuie în mod substanțial la prăbușirea sistemelor totalitare și la încheierea Războiului Rece.
Din cercul universitarilor de elită care s-au consacrat elaborării și punerii în act a unei politici externe a României în cea de a doua jumătate a secolului XX având ca obiectiv fundamental recâștigarea independenței și consolidarea suveranității nu putea să lipsească Mircea Malița. Cel care, așa după cum foarte corect reține George Apostoiu, are meritul de a fi așezat diplomația pe principiile diplomației. Una dintre cele mai convingătoare dovezi ale validității acestui demers o avem ideea formulată de Mircea Malița în dialogul cu marele istoric și cărturar Dinu C. Giurescu:,,Toate crizele și conflictele din lume se nasc pentru că, uitând măsura și moderația, cineva exagerează și întinde coarda’’. Adevăr incontestabil pe care, logica aplicată propusă de Mircea Malița îl reconfirmă și în cazul creșterii (și descreșterii!) interesului și a susținerii de către Occident față de România în perioada 1965-1990: ,Ea(România n.n.) s-a bucurat de sprijinul democrațiilor occidentale atâta vreme cât Bucureștiul a făcut gesturi curajoase să se desprindă de URSS. Când forțele centrifuge și-au găsit o piesă mai importantă pe tabla de șah, Polonia, și un lider comunist mai puternic, util prăbușirii regimurilor comuniste,Gorbaciov, România a fost abandonată’’.Avem aici și o posibilă explicație a faptului că, după ce în deceniul precedent, diplomația Românei a reprezentat un eficient canal de mediere între state aflate pe poziții categoric adverse (de exemplu între Statele Unite ale Americii și China, respectiv Vietnamul de Nord) în anii *80 ea a pierdut, în mod treptat și ireversibil, acest rol.
Urmând logica evenimentelor, George Apostoiu include în galeria numelor de referință ale diplomației românești pe Adrian Năstase. Tânărul ministru de externe al României, numit în această funcție, în anul 1990, într-un context politic intern și extern extrem de confuz și de încărcat și pe care autorul îl caracterizează în acești termeni expresivi și preciși:,,Când a fost numit ministru de Externe, nu era încă un om politic, dar s-a dovedit că a avut mai mult decât toți cei care se aruncaseră în lupta pentru putere, pentru că avea instinct politic, stăpân pe principii, bine orientat în politică’’. Avându-l ca mentor pe Nicolae Titulescu, credo-ul lui Adrian Năstase, ca ministru de Externe, ulterior ca premier și ca om politic a fost și sunt convins că va rămâne acesta:,,Nu am aspirat ca România să ducă o mare politică, ci doar o politică mare’’. O dovedesc, așa cum o confirmă analiza lui George Apostoiu, demersurile sale hotărâte pentru a scoate România din zona gri în care o plasau unii observatori ai spectrului politic imediat după decembrie 1989, adică din sfera de influență a sovieticilor și a o aduce acolo unde îi era locul: în Alianța Nord Atlantică și în Uniunea Europeană.
Cât privește cauzele și motivele invocate de către cei pe care ni-i doream parteneri după dramaticele evenimente din decembrie 1989 și care în pofida argumentelor și dovezilor oferite de partea română își mențineau rezervele, se cuvine să îi recunoaștem lui Adrian Năstase meritul de a fi spus aceste vorbe care, la vremea lor, au șocat, au contrariat sau poate au nemulțumit: ,,Finalul Războiului Rece nu a coincis cu un moment în care pacea să fie gestionată în mod coerent. Învingătorii nu erau pregătiți să câștige. Principiile în numele cărora Vestul a înfruntat cinci decenii totalitarismul începeau să fie asumate în Est, dar nu existau încă nici doctrine, nici politici și nici instituții suficient de adecvate acestei noi realități’’.
Adevăruri pe care, cu trei decenii în urmă, nu cred că au fost prea mulți dispuși să le recunoască și să le declare, în mod public, așa cum a făcut Adrian Năstase. Și, deopotrivă, adevăruri la care putem reveni gândindu-ne la cât de pregătiți să le recunoască și să și le asume sunt (sau vor fi) atât învinșii cât și învingătorii conflictelor care se prelungesc în acest nou an din primul sfert de mileniu al secolului XXI. Adevăruri asupra cărora mediul diplomatic al României este chemat să reflecteze și să dea răspuns. Cartea lui George Apostoiu propunând multe subiecte pe care realitatea le readuce în atenția mediului politic și a celui diplomatic.