Personalitate marcantă a diplomației și a școlii diplomatice românești, Constantin Vlad marchează împlinirea a 90 de ani- cei mulți și frumoși înainte, alături de cei dragi!- cu o nouă carte având un titlu foarte sugestiv: ,,Puncte cardinaleîndepărtatete București,Helsinki, Tokio, Canberra’’. Lucrare apărută la editura,,Cetatea de Scaun’’ și lansată, recent, la Fundația Europeană Titulescu. Potrivit aprecierii autorului, ar fi vorba despre ,,note ale unui fost ambasador al României’’, dar, după o lectură atentă și, mai ales, obiectivă, debarasată de prejudecăți partizane și de accese de intoleranță ideologică, avem multe și temeinice argumente să o considerăm o lecție despre diplomația românească gândită și asumată ca știință și conștiință în acțiune. Acțiune consacrată promovării unui concept românesc de diplomație multilaterală, dinamică și eficientă, care să marcheze valoarea adăugată pe care o aduce România în soluționarea situației deosebit de complexe, uneori, cu mari factori de risc din Europa și din lumea zilelor noastre.
Din multitudinea de teme pe care a dorit să ni le propună reflecției profesorul Constantin Vlad, am ales să mă opresc asupra a câteva din ele, așa după cum le regăsim în primele două secțiuni ale cărții, mai precis în cele consacrate unor experiențe esențiale pe care le-a trăit autorul. Este vorba, mai întâi, despre participarea sa, ca membru al delegației României la pregătirea și desfășurarea primei Conferințe pentru Securitate și Cooperare în Europa, care s-a finalizat prin adoptarea Actului Final de la Helsinki, la 1 august 1975, proces de o amploare și de o complexitate cu totul aparte în cadrul căruia diplomația românească a avut o excepțională contribuție larg recunoscută. Cea de a doua secțiune- ,, Între finlandezi, la ei acasă’’-, fiind cea în care Constantin Vlad rememorează perioada mandatului de ambasador al României în Finlanda.
Cea dintâi temă abordată de către Constantin Vlad la care aș dori să mă refer și care cred că trebuie să își redobândească locul în strategia diplomatică românească, este exprimată prin conceptul de ,,diplomație multilaterală’’. Firește, în condițiile date, adică în primii ani ai deceniului 1970-1980, România făcea parte atât din CAER, cât și din Tratatul de la Varșovia, dar aceasta nu însemna, mai ales după ,,Declarația de independență din aprilie 1964’’,căRomânia mai era doar un docil executant al comenzilor unice transmise, direct sau prin interpuși,de la centrul conducător de la Moscova. Dimpotrivă, tocmai această condiție de ,,aliat rebel’’ oricât de relativă ar fi fost ea - și care, din păcate s-a erodat datorită ambițiilor megalomane ale lui Nicolae Ceaușescu din ultimul deceniu al prezenței sale în fruntea partidului și statului- a asigurat diplomației noastre marja necesară pentru a se implica, efectiv și eficient, în soluționarea unor conflicte cu un mare grad de risc pentru securitatea europeană și mondială. Mă refer, în mod deosebit, la oficiile de mediator pe care diplomații noștri le-au asigurat în conflictele din Orientul Mijlociu sau din Vietnam. Aceeași politică cu mai multe orizonturi fiind cea care a permis țării noastre să restabilească relațiile diplomatice cu Republica Federală a Germaniei, să îi aibă ca oaspeți pe Charles de Gaulle și pe Richard Nixon, așa după cum, tot în aceleași circumstanțe, România a reușit să aibă o poziție echidistantă și echilibrată în conflictul sovieto-chinez. Desigur, în condițiile actuale, când România este stat membru al Alianței Nord Atlantice și al Uniunii Europene, situația este cu totul alta, așa încât este de neconceput ipostaza sa de ,,aliat rebel în cadrul NATO. Lucrurile se schimbă, însă, atunci când este vorba despre impasul prelungit în care a intrat Uniunea Europeană, împrejurare în care nu cred că ar fi de neconceput o poziționare mai fermă a dirigenților în exercițiul funcțiunii față de unele decizii , să le spun foarte elegant:,,neinspirate’’, pe care anumite entități de la Bruxelles le iau și ale căror efecte păgubitoare le resimțim și noi.
Firește, la nivel teoretic nici nu văd cine și de ce ar putea să respingă, de plano, o asemenea ipoteză de lucru, numai că, în realitate, lucrurile stau, din păcate, cumva cam… altfel! Exemplul cel mai recent avându-l aseară, când, la emisiunea moderată de Mihai Gâdea, unul dintre invitați, proaspăt promovat ca profesor universitar și efemer ministru în guvernul tehnocrat a la varză de Bruxelles, l-au acuzat pe fostul ministru de externe, Titus Corlățean, că este,,anti-european și anti-american’’. Nici mai mult , nici mai puțin! Și asta numai pentru că diplomatul și omul de carte, Titus Corlățean, a afirmat un lucru de elementar bun simț și anume că își dorește (și ne dorim ! n.n.) ,,ca statul român să fie respectat’’ de către toți partenerii săi.
Situație care mă determină să recomand cititorului substanțialele notații ale lui Constantin Vlad asupra a ceea ce domnia sa definește prin sintagma ,,o elită politică dedicată consensului național’’ și pe care domnia sa le-a reținut din experiența finlandeză. Exemplificând fiecare dintre acestea cu câteva situații în care s-au manifestat lideri marcanți ai vieții publice a Finlandei, printre care KaleviSorsa, de mai multe ori prim ministru al țării, Mauro Koivisto, guvernator al Băncii Naționale și apoi prim ministru, dar, în mod cu totul deosebit, UrhoKekkonen, președintele Finlandei. Revenind la ceea ce autorul numește ,,particularitățile fundamentale ale elitei politice finlandeze’’, sunt de menționat, în primul rând, situarea interesului național al țării deasupra intereselor de grup. Ceea ce înseamnă,, capacitatea de a construi consensul național dincolo de diferențele inevitabile dintre oameni- diferențe de condiție economică, grad de instruire și de statut social, de afinități și opțiuni politice,cu ingredientele ideologice inerent, de origine etnică și de apartenență religioasă.’’
În consecvența logică a acestei caracteristici a vieții politice din Finlanda, Constantin Vlad remarcă faptul că,, în această țară, dreptul de a fi diferit de alții nu înseamnă căutarea cu orice preț a ceea ce e altfel, exacerbarea diferențelor, eventual a ceea ce desparte oamenii în mod ireconciliabil.’’O edificatoare ilustrare a acestor caracteristici majore ale vieții publice din Finlanda fiind raporturile interetince. Exemplul ales- cel al suedezilor care deși sunt numeric în minoritate, rămân cetățeni loiali ai Finlandeiă oferindu-i lui Constantin Vlad o observație care poate avea, și la noi, un înțeles de marcată actualitate:,,Problemele lor (ale suedezilor n.n.) sunt problemele societății finlandeze și sunt rezolvate la Helsinki și nu la Stockholm.’’
Nu aș putea încheia enumerarea particularităților esențiale ale elitei politice finlandeze, așa cum le-a remarcat diplomatul și profesorul Constantin Vlad, fără a face o mențiune pentru o exigență majoră, de fond potrivit căreia, în Finlanda, ,,politica nu poate fi u joc oarecare, nu poate avea nimic de a face cu facilul, frivolul și demagogia.’’ Orice asemănare cu fapte și personaje din proximitatea noastră fiind, din premise exclusă, nu-i așa?
De bună seamă, mi se poate atrage atenția că această enumerare a ,,particularităților fundamental ale vieții politice a Finlandei’’ aduce cu repetarea unor truisme, a unor adevăruri devenite loc comun. În replică, amintesc o întâmplare petrecută acum exact 50 de ani. pe vremea studenției mele, atunci când un proaspăt student la sociologie a replicat eminentului savant și dascăl H. H. Stahl că unele afirmații ale sale nu sunt decât niște locuri comune. Profesorul l-a privit cu atenție după care i-a răspuns cu multă, nedisimulată, amărăciune în glas:,,Aveți dreptate, sunt niște banalități, dar, cu vremea, vă veți convinge că îți trebuie o viață de om ca să ajungi, pe cont propriu, să le înțelegi și să le accepți’’.
Motiv pentru care, ca unul ce aparțin unei generații căreia niște așa-ziși lideri politici sau de opinie îi transmit insistente semnale că ,,aparțin istoriei’’, îmi doresc din tot sufletul ca asemenea adevăruri elementare- pe care le-am consemnat din substanțiala carte de învățătură pe care o datorăm profesorului și diplomatului Constantin Vlad- să devină cât mai curând particularități fundamentale ale mediului politic și ale societății românești.