E atâta inimă românească, atâta frumuseţe românească, atâta tumult românesc în concertul lui Tudor Gheorghe, încât după ce s-a încheiat acest recital ţi-ar fi jenă să mai vorbeşti urât despre România. Despre România cea cumsecade, cea blândă, care ne-a primit pe toţi la pieptul ei când ne era mai greu. Concertul lui Tudor, acompaniat de corul Madrigal şi de orchestra radio, a mângâiat sufletul românesc, i-a adus aminte că are motive să fie mândru de moştenirea de cultură din lada de zestre a neamului. Concertul „Toamna Simfonică” a ridicat sala cu mii de spectatori în picioare după fiecare cântec, aplauzele durau minute lungi, la sfârşit românii nu părăseau sala, îl aclamau neostenit pe marele bard. „Muică, suntem neam de piatră când e vorba despre vatră”, „Dunăre dacă n-aveam, Jiul Dunăre-l făceam” - aceste versuri au devenit simbol de suflet românesc şi purtătorul acestui strigăt de genialitate s-a numit şi se numeşte Tudor Gheorghe. Un teribil intelectual şi scriitor, Romulus Vulpescu, îmi destăinuia că în tălmăcirea muzicală a lui Tudor Gheorghe chiar poeţii autori descoperă nuanţe neaşteptate în versurile scrise de ei, Tudor le-a adus o adiere de sensibilitate în plus. În repertoriul marelui actor şi cântăreţ au fost aduse minunăţii de poezie românească, bijuterii plămădite de talentul şi sensibilitatea poeţilor noştri de-a lungul veacurilor. Poezii de Goga neştiute, de Domnul Eminescu, de Macedonski, de Voiculescu, descoperim în cântecele lui Tudor Gheorghe versuri de candoare mai puţin bănuite în scriitura şfichiutorului epigramist Poăstorel Teodoreanu, „trandafirii mor, visurile mint!”. Făcea destăinuiri surpinzătoare Tudor Gheorghe la microfonul concertului: „În unele spectacole am încercat o împăcăciune între mari scriitori, care nu s-au înghiţit, am alăturat poezii superbe ale scriitorilor care se urau. Au încântat, în acelaşi concert, poezii ale Domnului Eminescu cu ale lui Macedonski; se duşmăneau aprig, dar genialitatea lor ţâşnea. Şi-au aruncat vorbe usturătoare Arghezi cu Ion Barbu, dar eu i-am cântat în repertoriul unui spectacol, am adus pe scenă splendoarea folclorului românesc, cel adevărat, care în prelucrarea lui Enescu s-a adresat universalităţii, am iubit poeţii mai de aproape, cei de până în 1989, Sorescu, Nichita, Ion Alexandru, Păunescu, cel ce dicta poeziile, nici acum nu mă dumiresc de inspiraţia lui unică, ce curgea în versuri”. Ce genialitate a dat neamul românesc în poezia lui, în literatura care nu va muri niciodată. Concertul s-a încheiat pe cântecul de candoare «Ludmila»”: „Te-am iubit, Ludmila, când eram mai mic, trimiţându-ţi zilnic flori presate-n plic!”.