A acceptat un singur premiu literar, pe primul („Rivarol”, pentru cea dintâi creație în franceză: „Précis de décomposition”/ „Tratat de descompunere”, 1949), apoi a respins toate distincțiile, inclusiv cetățenia franceză. Viața sa ascunsă suscită încă aprinse curiozități.
„Orice carte scrisă este o sinucidere amânată”, brava, în tinerețe, fiul preotului din Rășinari rostogolit la București, în „Țara Miticilor și a micii înverteli”, pentru a studia filosofia la Universitate (aici, unde i-a avut profesori pe Nae Ionescu, Tudor Vianu sau Nicolae Iorga, și-a forjat prieteniile nemuritoare cu Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu ori Constantin Noica). Cioran și-a amânat „sfârșitul” de cel puțin cincisprezece ori (a creat cinci cărți în limba română și zece în limba franceză), fără a mai pune la socoteală articolele-trambulină din presa de extremă-dreapta a anilor 1930, și nici scrisorile-bijuterii care i-au conturat profilul de genial epistolier. Dar să nu divagăm de la ideea conducătoare a biografiei romanțate pe care vrem s-o schițăm în continuare și să facem loc unor repere mai puțin cunoscute din viața și opera gânditorului Emil Cioran. Începem cu un episod spumos din junețea celui care a înjurat România dintr-o prea pătimașă și necondiționată dragoste.
1. Chefuri monstruoase și destrăbălare
Emil Cioran n-a fost nici pe departe un sfânt al conduitei sociale, nici măcar un creștin înfricoșat de păcat - cel puțin, nu în tinerețea trăită la București. Depune mărturie reputatul critic literar Eugen Simion: „În privința moralistului care își duce, întristat, viața într-un detestabil oraș balcanic, aflăm că este un om ambițios, nu vrea să stea niciodată pe locul doi, se simte dezrădăcinat și inadaptat printre valahii care trag spre zarvă și facilitate, dar moralistul în răspăr cu valahii nu ezită – descoperim dintr-o scrisoare către amicii ardeleni – să profite de gustul lor pentru destrăbălare”. Mai precis? „Face chefuri monstruoase și merge la cocote cu «Critica rațiunii pure» (n.r. - studiu filosofic marca Immanuel Kant, apărut în 1781, cu impact major asupra gândirii europene) în buzunar. Este, nu mai încape vorbă, un eretic în fața ideocrației și absolutismului, iar în momente mai calme compătimește soarta umanității: «aș vrea să ling – îi scrie (în decembrie, 1935) Cioran lui Eliade – toate rănile lumii»”. Emil nu se sfia de altfel să-și recunoască deriva existențială: „Trăiesc, deocamdată, într-o lume trivială, lipsită de orice distincție interioară, incapabilă de paradox, de adâncime sau de iraționalitate. Am un sentiment astenic al vieții, nu mă pot bucura cu adevărat de nimic”. Colegii l-au numit în această perioadă „cinicul introvertit”. „Da, un introvertit – aprecia profesorul Eugen Simion -, dar unul care explodează repede, care acceptă toate impertinențele, în afară de aceea de a tăcea. Nu-i specialitatea lui”.
2. Ura și iubirea pentru țara cu prea multă apă în sânge
„Făcând apologia Germaniei și propunând modelul cultural german, în care domină un «patos apocaliptic al devenirii» în defavoarea modelului francez («care trăiește într-o inactualitate spirituală și politică scandaloase»), Cioran se gândește, fatal, și la destinul culturii române. Se gândește cu melancolie la o «cultură parazită a Franței»” - evoca, în introducerea la volumul „Emil Cioran. Opere, I” (Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2018), Eugen Simion, președintele secției de Filologie și Literatură a Academiei Române. „Contemplând această dependență – mai sesiza criticul -, el află un argument în plus pentru a-și justifica pesimismul, și așa radical. România îi pare «țara oamenilor atenuați”, țara indivizilor care în loc să sfârșească în nebunie – după cum spunea Cioran – sfârșesc lamentabil în impotență, țara în care nu se discută despre suferință, neant, țara care nu are sensibilitate pentru marile probleme, țara fără mesianism...”. Cu alte cuvinte, lui Cioran îi repugna propria vatră. „Se rușina că-i român. A și scris o propoziție, la rândul ei rușinoasă pentru un creator român, despre asta”, comenta Eugen Simion.
O amețitoare piruetă
Fraza cu pricina conține, fără îndoială, unele din cele mai dure cuvinte adresate vreodată națiunii și patriei noastre. Iat-o! „A fi român înseamnă a fi o ființă cu prea multă apă în sânge. Și această diluare se găsește în toate planurile vieții. Lipsa de orgoliu național, scepticismul în toate domeniile, neîncrederea superficială, absența totală a oricărui gen de mesianism, ironia ușoară și periferică, amabilitatea instabilă și trecătoare, toate acestea sunt aspecte ale diluării interne, sunt expresii ale compromisului organic, care n-are în niciun fel intenția de a fi unilateral dintr-o mare pasiune excesivă, dintr-o neliniște adâncă și absurdă, dintr-o infinită frământare”. Și asta nu-i totul! „România – delira Cioran -, neputându-și lega numele de nicio creație prea mare, nu și l-a legat până acum de nicio absurditate impresionantă și grandioasă”. Și totuși, speriat parcă de înalta trădare, Cioran executa în loc de încheiere o amețitoare piruetă: „De n-aș fi român decât prin defecte, și tot aș iubi această țară, împotriva căreia sunt înverșunat dintr-o nemărturisită iubire”.
3. Trei condiții ca să fii fericit
În 1937, când a sosit în Franța grație unei burse oferite de Institutul Francez de la București (este și anul în care a publicat volumul Lacrimi și Sfinți, an în care și-a exprimat limpede opțiunile de dreapta, într-o epistolă către amicul Eliade: „Garda de Fier e ultima șansă a României!”), Emil Cioran a întreprins o uluitoare călătorie cu bicicleta. A fost probabil una din cele mai fericite perioade din viața filosofului, care, ajuns pe țărmurile Mediteranei, se confesa într-o scrisoare trimisă unui prieten în România: „Aici, din filosof de nopți albe ajungi o curvă a azurului. Trei condiții sunt necesare pentru a fi fericit: marea, femeia și apoi nihilismul. Când nu crezi în nimic, în umbra sânilor și în îmbrățișările marinei încerci iresponsabilitatea lui Dumnezeu înainte de creație”. Mai mult: „Întinderile și îmbrățișările mi-au descoperit dulceața nimicului. Imaginează-ți un budism senzual”. Eh, nu prea vi-l închipuiați pe acest alunecos maestru al negației, fericit, nu?
4. Spovedania fratelui mai mare
Revenit de la Berlin (unde a luat lecții de limba franceză și și-a schimbat opiniile politice) la Paris, în primăvara anului 1935, Cioran îi scria fratelui său, Aurel, care îl informase într-o epistolă anterioară expediată din România că intenționa să renunțe la Drept în favoarea Teologiei. Documentul, unul de o rară violență a contestării bisericii (în condițiile în care, fii de preot, frații Cioran fuseseră crescuți într-o riguroasă ambianță religioasă), denotă idei revelatoare legate de valorile credinței: „A crede în Dumnezeu, n-are legătură cu biserica lui”, opina Cioran. „Că pentru creștinism nu se mai poate lupta eficace și ca atare studiul teologiei nu mai poate constitui o misiune. Religiozitatea ta – îi explica Emil lui Aurel – este fructul unei crize trecătoare, iar nu al unei dispoziții organice. Pe Dumnezeu nu l-ai descoperit în tine, ci în neliniștea ta (care neliniște, în câțiva ani, sunt sigur că nu va mai avea conținut religios). Entuziasmul religios constituie o salvare, pentru ca odată epuizat să te lase vid”.
Credea Emil Cioran în Dumnezeu?
Filosoful insista apoi asupra unui punct fix: „Aș vrea să nu mă înțelegi greșit. Eu nu sunt împotriva convingerilor tale religioase, ci împotriva atașării tale de o instituție moartă sau care moare. Biserica a fost instituția cea mai grandioasă, ca model și formă politică de viață (ca tactică, dacă vrei). Agonia ei este atât de lungă, fiindcă viața ei a fost imensă. Teologia n-o să-ți dea nicio satisfacție de orgoliu. Admit că studiezi mistica, pe care, după muzică, o prețuiesc mai mult din ce au produs oamenii. Dar la teologie nu vei găsi mistică, vei găsi, însă, dogme, istorie și raționalism voalat”. Imediat, un verdict: „Faci cea mai mare greșeală dacă vei părăsi dreptul, fiindcă în câțiva ani vei părăsi și teologia, rămânând de două ori vid”. Și, mai departe, crezurile personale ale lui Emil Cioran, ajunse până la noi, iată, datorită acestui răvaș tulburător adresat fratelui mai mic: „Când am descoperit religia, și eu am fost tentat să urmez teologia. Dar pentru oameni ca tine sau ca mine, religia este un deliciu otrăvitor, care ne seduce cu certitudini ce sunt doar amăgiri. Eu nu cred în aceste amăgiri, dar le prețuiesc mai mult decât oricare realități. Toată Biblia este un sistem de amăgiri, o sumă de iluzii care mă interesează mai mult din punct de vedere politic”. Bomboana de pe colivă: „În Dumnezeu nu cred, decât când orgoliul mă identifică cu el. Niciodată n-am crezut în Dumnezeu, dar întotdeauna m-a interesat personal, privat. Înțelegi: nu ca o problemă a mea. N-am făcut altceva cu El decât să-i cer socoteală. Dar în fața întrebărilor mele este atât de mic, cât un plutonier. În definitiv – concluziona Cioran Emil – Dumnezeu nu răspunde niciodată”.
5. „Nu” pentru Eugen Ionescu
În vara anului 1934, la scurt timp după ce a terminat de citit volumul „Nu” al lui Eugen Ionescu, scepticul Emil Cioran îi scria prietenului Petre Comarnescu un text care desființa pur și simplu creația ionesciană: „Îți mulțumesc pentru volumul lui Eugen Ionescu, pe care l-am primit acum câteva zile. Trebuie să-ți mărturisesc că în viața mea n-am simțit un dezgust mai mare la lectura unei cărți. O scârbă nesfârșită m-a apucat în fața acestei nulități intelectuale și morale. Este atât de puțină tragedie în mizeria acestui om, încât nu pot să am pentru el nici milă, nici măcar dispreț”. Găsiți dură „cronicuța” lui Cioran? Aveți un pic de răbdare, n-ați aprofundat continuarea: „Tu scriai în «Vremea» despre un așa-zis mit ionescian. Eu n-am aflat de el. Dar dacă este cazul, atunci cu adevărat nu mai e nimic de sperat de la cultura românească. De ce nu ți-aș spune? După ce am citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m-am prăbușit într-un closet de țară”. Apoi, tranșant: „Declar rupte orice legături personale cu acest om. Dacă aș fi convins că la lectura cărții mele cineva ar simți o senzație analogă, aș retragea-o imediat”.
6. O iubire „sucită” pentru Mircea
Lectura romanului Huliganii al lui Mircea Eliade e un nou prilej de răutate cioraniană, una îmblânzită totuși de sentimentele pe care le poartă autorului: „Deși am pentru tine o simpatie infinită și nedezmințită, simt uneori o dorință să te atac, fără argumente, fără probe și fără idei. De câte ori am avut ocazia să scriu ceva împotriva ta, de atâtea ori am observat o creștere a afecțiunii. Pentru toți oamenii pe care îi iubesc am un sentiment atât de complex, de haotic și de echivoc, încât mă apucă amețelile când mă gândesc”. Altă toană împărtășită lui Mircea Eliade: „M-a apucat o dorință frenetică de ascetism, de post, de singurătate metodică, de chin organizat, de sfâșiere sistematică. Poate sunt singurul dintre prietenii tăi care să înțeleagă accesele tale de furie, dorința de suprimare a continuității vieții, pasiunea unei rupturi”. Bizară relație de amiciție, nu?
7. Înnebunit după Johann Sebastian
Emil Cioran priza cu atâta voluptate cantatele lui Bach, încât nu se sfia să-i ridice muzicianului german ode impresionante: „Când asculți pe Bach – amintea melomanul născut sub Coasta Boacii – vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a ființei divine ți se desfășoară în față și crește Dumnezeu sub ochii tăi. După un oratoriu, o cantată sau o pasiune, trebuie să existe Dumnezeu”. Ultimele gânduri: „Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfâșietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se știe. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu… Și când te gândești că atâția teologi și filosofi și-au pierdut zilele și nopțile în căutarea argumentelor pentru existența lui, uitând singurul argument valabil: Bach”.
„Luț” cel mic
Copilul Emil Cioran era alintat în familie „Luț”, de la „Emiluț”. Toate odraslele preotului Cioran au fost botezate cu nume pur românești, de rezonanță latină, pentru a nu putea fi maghiarizate (Virginia, Emil și Aurel). De remarcat că în momentul nașterii lui Luț/ Emiluț – 1911 – Rășinarii Sibiului făcea parte din Imperiul Austro-Ungar.
111 ani s-au împlinit pe 8 aprilie 2022 de la venirea pe lume a lui Emil Cioran, în satul Rășinari, Sibiu
Revelația Apusului mi-a frânt subit mândria genunchilor”, Emil Cioran
De n-ar exista religia și muzica, m-aș face paznic la bordel”, Emil Cioran
Trei condiții sunt necesare pentru a fi fericit: marea, femeia și apoi nihilismul”, Emil Cioran
În Dumnezeu nu cred, decât când orgoliul mă identifică cu el”, Emil Cioran
Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se știe. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu”, Emil Cioran