Jurnalul.ro Cultură Unica înjurătură folosită de Eminescu, deprinsă de la tatăl său

Unica înjurătură folosită de Eminescu, deprinsă de la tatăl său

de Paul Bardasu    |   

Cartea „Eminescu. Un suflet trudit”, un colaj de dezvăluiri ale prietenilor săi, N. Petrașcu, Teodor Ștefanelli, Ioan Slavici și Ion Creangă, este oferită mâine în exclusivitate cu Jurnalul. Aflăm date importante despre omul Mihai Eminescu, snoave delicioase, trăiri adânci, iubiri pasionale și probleme ale celui mai important om de cultură al românilor.

Am selectat două dintre ele, și anume cum „înjura” sau saluta poetul, dar și cu ce cântece anima petrecerile la care participa, ambele din gura lui Teodor Ștefanelli, istoric, poet, prozator și jurist român, membru titular al Academiei Române din 1910.

Câţiva amici ai mei şi ai lui Eminescu îmi ziseră, că ar fi bine să-mi aduc aminte de expresiile favorite ale lui Eminescu şi să le aştern pe hârtie. Le împlinesc dorinţa, convins fiind, că şi cele mai neînsemnate lucruri care privesc viaţa intimă a lui Eminescu vor interesa pe admiratorii lui şi vor contribui la deplina cunoştinţă a deprinderilor sale şi a vieţii sale intime. Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea, le întrebuinţa adesea. Aşa era expresia „pur şi simplu” pe care o întrebuinţa întotdeauna când voia să dea cuiva vreo lămurire, sau când la vreo întrebare concretă, venea cu răspunsul său. „Este pur şi simplu aşa şi aşa…” şi continua apoi cu explicaţiile şi motivările sale. Expresia aceasta era aşa de obișnuită la Eminescu încât fiecare o consideră ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu.

Trăiască nația! Sus cu dânsa!

Expresia ce o întrebuinţa Eminescu când saluta pe colegii săi, era „Trăiască naţia”, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele „Sus cu dânsa”. Această formă de salutare era uzitată la toţi studenţii din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi.

Când îl supăra cineva la vreo discuţie îi zicea că este o „secătură” şi numai dacă discuţia era foarte violentă şi adversarul gălăgios şi lipsit de logică, izbucnea şi Eminescu şi-i zicea eşti o „vită încălţată”, sau „nu fi vită încălţată”, dar aceasta se întâmpla foarte rar, pentru că Eminescu era foarte cuviincios şi prefera să curme discuţia şi să-i întoarcă adversarului spatele, decât să-l înjure. Expresia aceasta am auzit-o întâiaşi dată de la Eminescu, dar ea ne-a părut atât de hazlie şi totodată de drastică şi nimerită, încât repede a prins rădăcină între studenţi şi a rămas apoi în uz, nu în sens injurios, ci ca expresie umoristică, strecurându-se chiar în cântecele studenţeşti, de exemplu:

„Să ştiţi băieţi că niciodată

Noi nu primim pe omul trist;

Aşa o vită încălţată

Ne pare-a fi un antihrist”.

Când neajunsuri, dureri şi suferinţe apăsau greu sufletul lui Eminescu şi era necăjit de tot, atuncea ofta adânc şi sfârşea cu expresia „tu-i neamul nevoii”! Vorba aceasta era un fel de exclamaţie de uşurare, după care se liniştea şi începea altă vorbă. Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu şi despre care mi-a spus odată: asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu.

Teodor Ștefanelli

Cântecele populare îl încântau. Considera operele niște „ţârlâituri”

Tot de la Teodor Ștefanelli aflăm că lui Mihai Eminescu îi plăcea să cânte la petreceri, dar și melodiile care-i mergeau la inimă. Melodii populare, nu „melodii măiestrite din opere”. Dar să-i dăm cuvântul prietenului său bucovinean.

Cât timp am petrecut în societatea lui Eminescu în Viena, el adesea lua parte la petrecerile sociale ce le aranja societatea academică „România-jună”, al cărei membru era, cum lua parte şi la petrecerile particulare ce se întâmplau ici, colea între cunoscuţii săi. Se înţelege că aceste petreceri se făceau numai în birturi şi restaurante, iar vinul austriac dezlega limba tinerilor. Eminescu nu bea mult, dar era în stare să rămână cu cunoscuţii săi până dimineaţa, mai cu seamă dacă avea o cafea neagră, bună. Când erau mulţi tineri la masă, Eminescu era puţin comunicativ. Râdea de glumele ce se făceau, asculta discursurile ce se ţineau, dar altfel era cu totul pasiv. Abia dacă se strecurau cei mai mulţi din societate şi rămâneau numai doi trei, i se dezlega şi lui Eminescu limba şi atuncea ne şi cânta. El nu avea glas tare, dar dulce şi melodios şi cânta corect, căci avea auz bun. Melodiile măiestrite din opere nu-i plăceau; el le numea ţârlâituri. Cântecele populare îl încântau şi pe acestea le cânta el cu mare plăcere. Patru cântece îi plăceau însă cu deosebire; aceste erau cântecele sale de predilecţie.

Lăcrima la anumite versuri

Când se hotăra să cânte, atuncea cu bună seamă aceste cântece nu lipseau din repertoriul său, iar în cele mai multe cazuri numai pe acestea le cânta. Întâiul cântec era: „Eu sunt Barbul lăutarul/ Starostele şi cobzarul/ Ce-am cântat pe la Domnii/ Şi la mândre cununii”. 

Al doilea cântec era: „Dragi boeri, din lumea nouă/ Ziua bună vă zic vouă/ Eu mă duc, mă prăpădesc/ Ca un cântec bătrânesc” şi sfârşea cu strofa „Ah! Gândiţi c-am fost odată/ Glasul lumii, desfătată/ Şi ’nchinaţi câte-un păhar/ Lui biet Barbu lăutar”. Când pronunţa Eminescu versul: „Eu mă duc, mă prăpădesc, ca un cântec bătrânesc”, era aşa de melancolic şi cuprins de atâta emoţie, încât mai că lăcrima; iar când ajungea la versul: „Şi’nchinaţi câte-un pahar lui biet Barbu lăutar”, el îşi ridica paharul - dacă eram la pahare - ciocnea cu noi, îl golea dintr-odată, stând apoi lung timp dus pe gânduri. Iar dacă îl cânta când nu eram la pahare de vin, el ofta numai şi sfârşea cu cuvintele sale melancolice: „Of... neamul nevoii!”.

Impresionat de un biet poet transilvănean

Al treilea cântec era: „Frunză verde de piper/ Câte stele sunt pe cer/ Toate până’n ziuă pier/ Numai luna şi o stea/ Ştie de patima mea…”. Cântecul acesta care are una dintre cele mai frumoase melodii poporale, îl cânta Eminescu cu multă dulceaţă.

Cântecul al patrulea îl impresiona deosebit de mult; parcă-l văd, când l-a cântat întâiaşi-dată în prezenţa mea: cu capul ridicat, cu ochii scânteietori în atitudine dramatică şi cuprins de un adânc sentiment, el intonă cântecul:

Mai turnaţi-mi în pahare,

Voiu să beau, căci sunt setos,

Dară nu-mi împleţi paharul

Decât de la miez în jos.

Ca să-l împlu înc-o dată

Cu-apă rece de la râu,

De la râu ce isvoreşte

Din adânc din pieptul meu.

Şi să-l beau să sfârâiască,

Pân-ce’a fi din vin venin,

C-aşa, să-l beau mai cu dulce,

Să-mi alin durere’an sin.

Şi de n’a pieri durerea,

Piară simţul, pier şi eu,

C’a trăi, jălind poporul

Nu-mi ajute Dumnezeu!”

Era un fel de extaz când îl finea (sfârșea); vedeai ce adânc îl impresiona acest cântec și din toată atitudinea sa, te încredinţai despre nemărginita iubire ce avea el pentru poporul său. Odată l-am întrebat cine e autorul acestui cântec şi mi-a răspuns: „Ia, un biet tânăr transilvănean, care avea durere de inimă pentru nenorocitul său popor; am auzit că l-a compus, l-a cântat şi a murit după ce-l cântase”!

Subiecte în articol: eminescu iubiri Teodor Ștefanelli
TOP articole pe Jurnalul.ro:
Parteneri