„Sus, sus, sus, la munte sus/unde soarele-i apus/plouă, plouă și iar plouă/peste văi un ochi de rouă!”. Chiar așa, privit dinspre panglica metalică a Oltului, Făgărașul părea, zilele trecute, un balaur cu nenumărate spinări arcuite peste râuri nesfârșite de ceață. Printre două astfel de spinări (geografii le-au numit anticlinale) ne-am insinuat și noi, suind poteca Viștei Mari pe sub bolți negre de muriș, lanuri de urzici înviate de ploaie, obrăjori de zmeură și afine-picățele. Obiectivul primei zile era cristal: delectarea cu parfumul și gustul delicios ale fructelor sălbatice vreme de trei ore, timpul pe care l-am alocat și parcurgerii primei etape a traseului (de la mașina parcată la începutul drumului forestier până la refugiul Valea Viștei, aflat la 1.550 de metri altitudine). Aventura a încolțit puțin după gongul amiezii (înflorește și acum, în calde aduceri aminte), dar am simțind-o cu adevărat palpitând la prima întâlnire neașteptată. „Tatiii, un monstru negru cu galben mi-a tăiat calea! Uf, ce sperietură, uite-l, uite-l se uită la noi cu un ochi!”. Monstrul era, de fapt, un monstruleț simpatic și curios, o salamandră grăsană și lucioasă, angajată într-o cercetare meticuloasă a cămărilor pădurii. Așezată în palmă, părea o bijuterie fină turnată-n stropi de aur vechi...
Păstrăvii nevăzuți și pălăriile de șarpe
Am lăsat în urmă poporul salamandrelor și, urmând triunghiul roșu de pe trupurile fagilor/molizilor-indicatori, ne-am pomenit suspendați deasupra Viștei, călcând sub bocanci prima punte din lemn azvârlită peste stăpâna văii dezlănțuite când în anafoare amețitoare, când în praguri zglobii de cascade. De pe patinoarul bârnelor de brad am căscat gura la hăul acvatic de sub noi, încercând să prindem – fără izbândă – fulgerările iuți ale păstrăvilor. „Unde-s peștii, unul n-am văzut?!”. Băiatul, aplecat dincoace de baletul înspumat al apei, a protestat mărunt și ironic, lansând spre părinte o săgețică: „Nu ieșeau oare să mănânce pe vreme ploioasă?”. „Apa nu-i tulbure – atunci ies din căsuțele lor de piatră – ori poate nu-i zărim noi, cine știe”. L-am zorit apoi, mai urmau, în sus, alte două traversări pe podețe din lemn. Înșirate de-a lungul potecii care, bătută, comprima minut după minut spațiul dintre oameni și culmi, pălăriile șarpelui, ciuperci cu capete roșii punctate cu bobițe albe (necomestibile), ne-au zâmbit viclean și protocolar. „Sunt otrăvitoare”, am îngânat scurt, cu gândul la o porție zdravănă de hribi fripți, înveliți în sare și usturoi.
Două afine și patru aripi pleoștite
Cu capul în norii ce se încolăceau ca un fum pe pântecul strălucitor al Viștei, am depășit și următoarele două poduri meșterite între malurile stâncoase. „Hai, nu mai avem mult! Când ajungem, bem un ceai fierbinte”, l-am îmbiat pe copilul proțăpit în mijlocul unor tufe pitice verzi, bine pieptănate. „Două afine, atât am găsit”, mi-a strigat, înciudat. „Cineva a urcat înaintea noastră, le-a cules, doar ai văzut că-s urme peste tot, nu?”. De la afine la mure, apoi la zmeură n-au mai fost decât câțiva pași și o nepotolită poftă, urmate de o pantă nebună în corpul căreia alunecările și vânturile aspre săpaseră răni cleioase, necicatrizate – în care ne-am afundat, de altfel, cu spor. Ultimele zvâcniri ale urcușului ne-au scos în față căciuloiul refugiului Valea Viștei. Ce ușurare! Răbdarea începuse să se erodeze, iar ploaia care ne-a însoțit de-a lungul a trei ceasuri (și un sfert) ne pleoștise aripile. Ne așteptau însă surprize plăcute. Și calde.
Umbre pe pieptul de piatră al Făgărașului
În jurul unui foc înalt ce strălucea magnetic, o trupă de copii, răsfățată de patru părinți și un prieten, ne-a (între)deschis reveria vieții la refugiu. Înainte însă de a-l atinge cu mâna, visul dulce-amar a fost scuturat ușor de niște mormăieli leneșe: „Nu vă temeți, e Blue, nu mușcă”. De după un molid picurând, un ochi albastru-pal și unul căprui ne-au măsurat clipind somnoroși. „Ce drăguuuță eee...”, s-a entuziasmat puștiul ivit din măruntaiele codrului. Și gata! Odată ghicită parola, au căzut toate lacătele. O mămică și mai drăguță ne-a întins un bol cu supă fierbinte, dreasă la primus: „Gustați, încălziți-vă, i-am adăugat ciuperci strânse de noi pe traseu!”. „Și testate de mine în urmă cu două ore. Uite, sunt încă bine”, ne-a asigurat zâmbind Radu, îndrumătorul micului grup de iubitori ai muntelui. Ghem în jurul vetrei, cu degetele împreunate pe vasele primite de pomană, ne-am întins umbrele pe pieptul de piatră al Făgărașului.
Sfatul micilor și marilor înțelepți
Proiectat în formă de semisferă, cu priciuri unite pe două niveluri și luminator în creștet, refugiul Valea Viștei poate adăposti până la douăzeci de oameni. Ne-am instalat sus (o saltea, o foaie de izopren și doi saci de dormit), ușor neliniștiți la gândul că ploaia ar putea răzbate prin îmbinările neîngrijite ale adăpostului (temere confirmată parțial în timpul nopții) și, dincolo de bucuria pură împrăștiată de cei șase copii cocoțați în cârca Viștei – distracția serii s-a numit „Șerpișoru’”, joc ce-a implicat contacte diversificate între „cocoloașele” adăpostite în sacii de dormit –, o singură nedumerire ne-a (mai) dat târcoale: să urcăm, în ciuda condițiilor meteorologice potrivnice, pe acoperișul României sau să lăsăm cucerirea vârfului Moldoveanu pe altă dată?
An de an cresc Carpații
„Făgărașul nu pleacă nicăieri, vom reveni când vremea ne va face din nou cu ochiul!” – au conchis adulții. „Dar muntele se face an de an mai înalt – Carpații se mișcă –, nu va mai fi la fel de ușor. Apoi, aici n-aveam nicio șansă să vedem marmote, capre ori croncani” – au protestat, anemic, fiii și fiica. „Ce alegeți – să vă încânte (cu altă ocazie) România așternută la picioare sau să dibuiți, prin ceață, stâlpul și steagul ferfeniță de pe Moldoveanu?” – au parat tati și mami (parcă un pic mai arțăgos tati). Și cu asta, basta! Înapoi la „Șerpișoru’”, la focul vesel, la somn, la veghe, la nicio grijă înainte de startul furat al școlii.
Nu uitați de căpușe!
După o tură în aer liber – fie pe munte, la plajă, în deltă ori pe dealurile patriei – verificați dacă n-ați fost cumva pișcați de căpușe. Prevenția a fost și este dintotdeauna mama sănătății.
Cifre și numere utile
8 ore (estimativ) sunt necesare pentru a parcurge traseul Victoria – Refugiul Valea Viștei (1.550 de metri altitudine) – Portița Viștei (2.310 metri altitudine) – Vârful Viștea Mare (2,527 de metri altitudine) – Vârful Moldoveanu (2.544 de metri altitudine). Până la ieșirea în creastă, la Portița Viștei, se urcă pe semn/triunghi roșu, apoi se urmărește marcajul bandă roșie. La aproximativ trei sute de metri de Portița Viștei, în stânga, spre Sâmbăta, se mai află un refugiu – Viștea Mare, adăpost aflat la cea mai mare altitudine din România, 2.310 metri (are o capacitate de aproximativ zece locuri).
Ia cu tine pe munte
1. Bocanci (exclus adidași, ciocate, sandale, șlapi, pantofi ș.a.m.d.);
2. Haine adecvate anotimpului de pe munte;
3. Rucsac (nu raniță, paporniță, poșetă-plic etc.);
4. Alimente conservate (dar și miez de nucă/migdală, miere, ciocolată etc.);
5. Frontală/lanternă (esențiale în turele lungi);
6. Hartă;
7. Primus cu butelie.
8. Chibzuință.
Măria Sa, Făgărașul
8 vârfuri de peste 2.500 de metri se găsesc în Munții Făgăraș: Moldoveanu (2.544 m), Negoiu (2.535 m), Viștea Mare (2.527 m), Lespezi (2.517 m), Cornu Călțunului (2.510 m), Vânătarea lui Buteanu (2.507 m), Hârtopu (2.504 m) și Dara (2.500 m). Alte 42 de vârfuri depășesc 2.400 de metri altitudine, iar mai bine de 150 de culmi măsoară peste 2.300 de metri în înălțime. Nu întâmplător Munții Făgăraș sunt alintați și Alpii Transilvaniei (etichetă atribuită de omul de știință francez Emmanuel de Martonne).
2.544 de metri altitudine măsoară vârful Moldoveanu, cea mai mare înălțime din România
Știați că până-n perioada dintre cele două mari războaie mondiale, vârful Negoiu (2.535 de metri altitudine) era considerat cel mai înalt vârf de munte din Carpații românești?
De la est la vest, Masivul Făgăraș măsoară în linie dreaptă 72 de kilometri, iar de la nord la sud, în jur de 45 de kilometri.
2.400 de kilometri pătrați este suprafața Munților Făgăraș, de șapte ori și jumătate mai mare decât cea a Munților Bucegi.
Sursa foto: haiosii.ro