Istoria trupei îl are în centru pe Nicu Covaci, membru-fondator încă de pe vremea când se numeau „Sfinții”, între 1962 și 1965. Filmul abundă de filmări și fotografii inedite, cele mai multe prezentate în premieră, imagini găsite după lungi căutări în arhive uitate. Unele chiar cu prima formulă, cu Moni Bordeianu, Bela Kamocsa, Claudiu Rotaru, Nicu Covaci și Pilu Ștefanovici, despre care Nicu Covaci nici nu știa că există. Filmul „Phoenix, Povestea” dorește să facă și o legătură peste timp prin întreaga metamorfoză a stilurilor abordate de trupă, de la beat-ul anilor ’60 la stilul progresiv-etno-rock de acum.
Nicolae Covaci a promis că la aniversarea a 60 de ani de existență Phoenix va face un eveniment „Arc peste timp”, un film cu toată povestea trupei. S-a ținut de cuvânt și împreună cu regizorii Cristian Radu Nema și Mimis Ravanis au comprimat în două ore de peliculă 60 de ani de istorie frumoasă, dar și zbuciumată a trupei, renăscută de atâtea ori din propria cenușă.
Perioada „Beat”
Începutul anilor ’60 a însemnat pentru muzicienii din toată lumea imitarea starurilor de peste Ocean sau din Marea Britanie care au produs revoluția muzicii în acei ani. Toți voiau să fie ori ca Elvis, ori ca Beatles, ori ca Shadows sau Cliff Richard, niște „zei” ai emancipării. Din această pleiadă de staruri mondiale, „Sfinții”, cum se numeau la început Phoenix, au ales modelele Shadows și Beatles. Creierul grupului, cel care dădea tonul, era charismaticul solist vocal Florin „Moni” Bordeianu. El a compus și primele piese, devenite imediat hituri, care și astăzi rezistă în memoria fanilor, Canarul, Nebunul cu ochii închiși, Vremuri, Ar vrea un eschimos sau Și totuși ca voi sunt. Alături de Moni Bordeianu, doi mari muzicieni îl susțineau din spate, Bela Kamocsa, Claudiu Rotaru, alături de Nicu Covaci. Toate aceste piese, deși nu fuseseră înregistrate în studio pentru a fi difuzate la radio, erau cunoscute în toată țara datorită concertelor din mediile studențești.
Abia în 1968, cu ajutorul lui Cornel Chiriac, pe atunci redactor la Radio România, Phoenix intră în studio și înregistrează primul disc, single: „Vremuri” și „Canarul” pe fața A, și o piese Beatles, „Lady Madonna”, pe fața B. În 1969 realizează, tot la insistențele lui Cornel Chiriac, al doilea disc mic la Electrecord, cu patru piese, „Totuși sînt ca voi”, „Floarea stîncilor”, „Nebunul cu ochii închiși” și „Ar vrea un eschimos”.
Pionierii etno-rock-ului românesc
După aceste apariții discografice, care s-au bucurat de un imens succes, Moni Bordeianu decide să emigreze în Statele Unite în 1970, iar trupa trece de la „beat”-ul anilor ’60 la next level, ocazie cu care au părăsit trupa Bela Kamocsa și Claudiu Rotaru. Acesta a fost momentul în care Nicu Covaci își asumă poziția de unic lider al trupei. Forțați oarecum de „indicațiile prețioase” ale lui Ceaușescu, care venise din Coreea de Nord și China, Covaci a stabilit noua direcție a culturii: elemente naționale românești, și să fie interzise influențele occidentale. A fost momentul în care Nicu Covaci s-a răstit la „un domn responsabil cu cultura pe județ”, care interzisese trupei să mai cânte Beatles sau Rolling Stones: „Vreți folclor? Perfect! Vă dăm la folclor de n-o să-l puteți duce!”.
Zis și făcut. În noua formulă, considerată „prima de aur”, Covaci împreună cu nou-veniții Mircea Baniciu, Iosif „Ioji” Kappl, Costin Petrescu și Valeriu Sepi au trecut la treabă. După o perioadă de căutări stilistice, Phoenix împreună cu poetul și textierul Victor Cârcu s-au izolat într-o cabană din Munții Semenic și au compus primul album mare, „Cei ce ne-au dat nume”, inspirați din teme folclorice din toată țara, de la Oaș-Maramureș și Banat, la Bucovina și influențe dobrogene. A fost atât de multă inspirație încât multe piese au rămas pe dinafară, neavând loc pe disc. „Vișina”, „Cocoșii negri” și chiar piesa care a dat numele discului, „Cei ce ne-au dat nume”.
A fost primul disc etno-rock din muzica românească, iar succesul a fost instant. Ciclul anotimpurilor, Nunta, Negru Vodă și Pseudo-Morgana duceau prin succesiunea lor spre album conceptual, de asemenea primul din muzica românească, o simfonie etno-rock de aproape 45 de minute. „Schimbarea stilului s-a pliat perfect pe noua componență a trupei. Vocea lui Baniciu era exact ce ne trebuia. Nu știu dacă Moni ar fi dus, cu vocea lui de «beat», folclorul abordat în acest mod de noi. Însă Baniciu ducea fără probleme piesele lui Moni”, spunea Nicu Covaci.
Al doilea album a fost înregistrat 1974, „Mugur de fluier” avea să păstreze zona etno-rock și chiar dacă a avut și el accente de album conceptual, a lansat și primele mari hituri: „Mica Țiganiadă”, „Andrii Popa” și „Mugur de fluier”. Aceste piese au făcut ca discul să aibă un imens succes comercial.
Progresiv-etno-rock
Un an mai târziu, izolați din nou în creierii munților, în cabana din Văliug, Semenic, în componența Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Ioji Kappl, Costin Petrescu și Valeriu Sepi, au creat ultimul album înainte de fuga în Occident, „Cantafabule”, cu numele tipărit greșit „Cantofabule”. Un album dublu abordat într-un alt stil, influențați puternic de legendarul grup britanic Jethro Tull, muzica progresivă, păstrând și nuanțe folclorice, dar și piese cu adevărat hard rock, „Pasărea Roc...k and Roll”, de exemplu. Totuși, deși creația s-a realizat în componența de mai sus, la intrarea în studio pentru înregistrări, în urma unor neînțelegeri cu Nicu Covaci, Costin Petrescu și Valeriu Sepi au părăsit grupul, fiind înlocuiți cu Ovidiu Lipan Țăndărică, de la Roșu și Negru, și Gunther Reininger, care au preluat din mers lucrul și cu ei a apărut pe piață.
Considerat cel mai valoros produs Phoenix, cei care au avut norocul să-l cumpere în primele zile de la apariție au fost și ultimii care au mai avut parte de el. A urmat fuga în Occident și trupa Phoenix a fost trecută sub interdicție la radio și TV, iar discurile retrase din magazine. Muzica lor a existat însă în continuare. Fericiții posesori ai discurilor le dădeau mai departe pe suport magnetic, casetofon și magnetofon, astfel că publicul a avut mereu la îndemână acest samizdat muzical. Lucrul acesta i-a impresionat pe phoenicși în 1991, când, la primul lor concert în România după 14 ani, publicul le cunoștea perfect și muzica, și versurile.
Din nou pe scenă cu Moni Bordeianu și Mircea Baniciu
Întoarcerea după Revoluție a fost plină de entuziasm, văzând că masa de fani ai trupei a rămas aceeași. Totuși, filmul arată și dezamăgirea lui Nicu Covaci că deși a căzut comunismul, mare lucru nu s-a schimbat. „Voiam să mă restabilesc acasă, la Timișoara, dar am observat că fix aceleași persoane care în 1977 voiau să mă aresteze acum mă luau în brațe mă felicitau și declarau că mă iubesc nespus. Dar eu am memorie bună. Știu perfect cine m-a hăituit atunci. Pentru ei am compus «În umbra marelui URSS», cu mesajul «timpul vostru a trecut. Ce mai căutați în viața noastră?». Și atunci am renunțat mă stabilesc definitiv la Timișoara. Am ales Spania și am sperat ca România să intre în familia liberă europeană. Lucru care s-a întâmplat mai târziu, cu intrarea în UE”, a declarat, în film, Nicu Covaci. Din păcate, reînceperea concertelor în țară a reaprins conflicte mai vechi și, rând pe rând, componenți ai formulei de aur l-au părăsit pe Covaci. Primul a fost Mircea Baniciu, apoi Ioji Kappl și, în cele din urmă și Țăndărică, aceștia fiind înlocuiți de alți muzicieni cu care a dus mai departe existența trupei. De-a lungul anilor au colaborat cu Phoenix Talisman sau Bogdan Bradu, până când s-a ajuns la o formulă mai stabilă, care rezistă din 2016: Nicu Covaci – chitară, solist vocal, Cristi Gram – chitară, voce, Costin Adam – solist vocal, Flavius Hosu – baterie, Vlady Săteanu – chitară bas și Lavinia Săteanu – vioară.
Unii au fost uitați în film, alții nu au venit la premieră
Chiar dacă este complicat de comprimat 60 de ani de istorie Phoenix în două ore de film, o surprinzătoare absență din documentar este Grupul Song, condus de regretatul Ioan Luchian Mihalea. Phoenix a realizat excepționala producție „SymPhoenix - Timișoara” împreună cu grupul coral Song, însă în documentarul „Legenda” nu se amintește nimic nici de Song, nici de Mihalea. Pe de altă parte, de la eveniment au lipsit Kappl și Țăndărică, chiar dacă în film sunt foarte prezenți, și textierii Victor Cârcu, Andrei Ujică și Șerban Foarță.
Au fost însă emoționante prezențele, după mulți ani, pe scenă alături de Phoenix a lui Moni Bordeianu, a lui Valeriu Sepi și a lui Mircea Baniciu.
Mircea Baniciu a fost ca un Harry Potter al muzicii, era „Cel care a rămas”. Însă a fost și cel care a ținut flacăra aprinsă a muzicii Phoenix în România. «Mica Țiganiadă», „«Strunga», «Mugur de fluier» sau «Andrii Popa» erau cântate în Cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu, însă nu era menționat numele Phoenix, ci le prezenta «Compoziții timișorene». Dar publicul știa despre ce este vorba, știa că este muzica Phoenix.
Doru Silviu Atanas, fost sunetist Cenaclul Flacăra