Silvia Dumitrescu Timică este o pagină superbă a istoriei teatrului românesc, talent în prea plin, lipici greu de egalat la public. A fost mereu înconjurată de dragoste, de aplauze, de cronici laudative meritate. Făcuse pereche cu soţul ei, îndrăgitul actor Gheorghe Timică, renumiţi pentru rolurile comice, intrate definitiv în sufletul românilor. Mai are o medalie de campionă: este cea mai longevivă actriţă, a jucat şi la 87 de ani, a depăşit-o ca vârstă pe scenă şi pe legendara Doamnă Bulandra. Silvia Dumitrescu Timică mi-a făcut onoarea de a-mi acorda ultimul ei interviu, era nu numai teribil de simpatică, dar deborda de clocot, de har în povestiri, chiar la 88 de ani. “Ultima mea piesă a fost una de mare succes, «Micul infern». Eu jucam rolul Colonelesei, conducătoarea de fier a familiei, dădeam ordine tuturor: fiicei - devenită o frumoasă cu priză, îi ordonam toate cele ginerelui interpretat de Dichiseanu, îl dirijam şi pe avocatul prieten al familiei de zeci de ani, iubind-o în taină pe fiica mea căsătorită. Dat fiind că a venit vorba de nefericitul amorezat, jucat de Ştefan Radof, îi ziceam mereu: «Doctore, alege o pilulă pentru migrena mea», iar Radof replica hazos: «Madam colonel, de ani buni îţi spun că sunt doctor în drept, nu medic». Eu, dominatoarea, eram tot timpul în scenă, în cele trei acte traversam diferite vârste, de la 50 de ani, la 80 de ani, în ultimul act. Tot timpul eram tiranică, cicălitoare, stârneam ropote de aplauze cu replicile cotoroanţei. Nu m-a părăsit memoria nici cu un centimetru, ştiam rolul la virgulă şi la 87 de ani, dar m-au trădat genunchii, mergeam greu de la reumatisme. Dar nici gând să renunţ, l-am convins pe regizor să arătăm durerea de încheieturi de la o vârstă nebătrână şi i-am propus să joc dintr-un scaun cu rotile, împins de ghinionistul amorezat Radof. Aşa am apărut în scenă până la aproape 88 de ani. Nici n-am realizat cum au zburat anii, parcă mai ieri eram tinerica din cor, m-a remarcat viitorul soţ, reputatul comic Timică, mi-a ordonat să ies în faţă şi să ridic fusta până la glezne. M-am supus cotropită de ruşine, cum să salt fusta până la marginea ghetelor, alte vremuri, altă pudoare!”.
Un alt gest de curaj a făcut Sebastian Papaiani. Povesteşte reputatul profesor de ortopedie Andrei Firică: “Papaiani căzuse şi şi-a provocat o suferinţă serioasă la genunchi, i-am pus piciorul în ghips. Simpaticul Papaiani mi-a trimis invitaţii la teatru. Când s-a ridicat cortina piesei de epocă, am rămas uimit, Papaiani cu redingotă şi dantele juca sprijinit în baston. Şchiopăta şi rostise replica cum că a fost rănit în lupte”.