În deschidere, câteva observații de certă actualitate (ștampilate de criticul și istoricul literar Paul Cernat): „Răsfoiesc versurile lui Coșbuc din ediția de Opere îngrijită de profesorul Gh. Chivu: un mare poet neoclasic - deși inegal, logoreic tropotitor, în același timp popular și hipercult, rustico-idilic și eroic-epopeic, feeric și baladesc, cu rezultate excelente inclusiv în poezia didactică, satirică și filologică (nu mai vorbesc de scenetele sale lirice, care-i vor fi plăcut și amicului Caragiale). Un eretic junimist care a fondat sămănătorismul, pornind de la parabola biblică a semănătorului (căreia i-a dedicat și un poem)”.
Din grădinițe, în aziluri
Un început copleșitor, nu? Ia, prizați urmarea: „Versurile sale - cu un melos foarte ardelean, în paranteză fie spus - sunt cele mai mnemotehnice posibil, recitate fiind, de un secol și mai bine, de la copiii de grădiniță până la bătrânii din aziluri. George Coșbuc a fost și un prozator și publicist savuros, cu umor fin, un filolog-comparatist avizat și un folclorist cu deschideri spectaculare, un traducător de forță, un frecventator redutabil al marilor literaturi ale lumii și al textelor fondatoare”.
Privind (și scriind) de pe Negoiu
Mai departe: „Găsesc într-un volum mai puțin cunoscut al său - Din țara Basarabilor - o panoramă monografică a Văii Oltului (privită dintr-un punct de pe vârful Negoiu, din Făgăraș) care anunță Cartea Oltului a lui Geo Bogza (îmi propun o lectură în paralel a lor). În altă parte, descopăr informații apocrife despre un concurs de la 1848, inițiat de Gh. Bariț, pentru elaborarea unei Marseillaise a românilor la care ar fi participat Heliade Rădulescu cu Hora Ardealului (și, prin intermediul lui, defunctul Cârlova, cu Marșul oștirii române), D. Bolintineanu, V. Alecsandri și Andrei Mureșanu. Ultimul a tras lozul câștigător, ideea textului coșbucian fiind următoarea: dragă Alecsandri, oi fi câștigat matale premiul Uniunii Latine de la Montpellier, dar concursul de la 1848 l-ai pierdut, să știi!”.
Hit-uri ale canonului didactic
Seducător și caustic Coșbuc, dacă-l apuci de prin părți mai puțin știute, nu? Dar să dăm credit aprecierilor specialistului (Paul Cernat, ați ghicit): „Gloria de poet îi va fi marcată de apariția, în 1893, a volumului Balade și idile, care, după mai multe volume ardelene cvasianonime, îl impune definitiv ca pe un redutabil baladist cult și autor de idile poetice dramatizate: un moralism clasic de extracție rurală, cu portrete vii și situații de viață prinse în versificări memorabile. La oglindă, Dușmancele, Cîntecul fusului, Nu te-ai priceput..., pastelurile Iarna pe uliță, Noapte de vară sau Vestitorii primăverii și celelalte sunt piese de rezistență. Întors în satul natal către 1910, autorul va avea surpriza de a-și regăsi poemele în anonimatul folclorului local. Multe vor deveni hit-uri ale canonului didactic, puse pe muzică la serbări etc.”.
Șarmante
Pe îndelete: „Următoarele volume de versuri - Fire de tort (1896), dar mai ales Ziarul unui pierde-vară (1902) - indică îndepărtarea treptată de filonul țărănesc local. Prin Cîntece de vitejie (1904, ultimul volum original de versuri, inspirat de Războiul de Independență) devine cel mai eficient poet eroic al nostru, mult peste nivelul lui Alecsandri din Ostașii noștri. Capodopera epico-lirică rămâne, probabil, ampla feerie folclorică Nunta Zamfirei, concurată de dramatica Moartea lui Fulger. Șarmante sunt și adaptările baladești occidentale (Lordul John ș.a.) Gama e, oricum, decencertantă: de la narațiuni morale în manieră Anton Pann la poeme de virtuozitate filologică, de la fantezii naturiste la madrigaluri rustice, de la secvențe epopeice la parodii folclorice, de la triumfalism retoric la gingășii șăgalnice”.
Frisoane și bijuterii
Pe aceeași culme: „Lirismul său obiectiv, plin de energie vitală, vădește simț al conflictului epic și dramatic. A fost și un poeta vates redutabil - In opressores e un standard protestatar, iar fulminantul Noi vrem pămînt! a dat frisoane guvernanților și în zilele noastre. La fel de important ca poetul este însă traducătorul. Prodigiosul talent de versificator, cu ritmul său trepidant și retorismul eroic, îl face inconfundabil și în această ipostază. Înaintea lui George Murnu, Coșbuc a dat prima traducere autohtonă în versuri a Odiseei. A tălmăcit, de asemenea, Eneida lui Vergiliu (poet latin cu care are multe în comun) și, prin intermediul limbii germane, Kalidasa - Sakuntala (plus o Antologie sanscrită). Pe radarul traducătorului de poeme eroice au intrat, de asemenea, Byron și Schiller”.
Naturist livresc și patriot cosmopolit
Tot Cernat: „Un moment-cheie l-a constituit întâlnirea cu românistul italian Ramiro Ortiz, care i-a trezit lui Coșbuc interesul pentru Dante și l-a făcut să învețe singur limba italiană pentru a traduce Divina Comedie. Rezultat și al unui stagiu de câteva luni în Italia, prima tălmăcire românească a poemului dantesc - remarcabilă pe ansamblu - are multe soluții ingenioase, iar notele ample rămase în manuscris conțin destule interpretări stimulative. Revalorizat mai nou în cheia unui estetism modern, retoricul Coșbuc a fost de fapt cel mai clasic poet al nostru - un clasic de școală ardeleană, naturist livresc și patriot cosmopolit apărut la granița dintre romantism și modernism”.
De la Decebal către popor, la Legenda ostrogoților
Printre ultimele zvâcniri: „Epopeea națională a ceaușismului l-a recuperat copios, însă autorul Firelor de tort a valorificat, cu egală disponibilitate, elemente culte, populare, eroice și epopeice de pretutindeni: de la Decebal către popor la Legenda ostrogoților și de la remake-urile italiene la orientalele unde e, în felul său, un maestru”. Concluzie: „Un destin dramatic și un mare rapsod cult, capabil oricând de reveniri spectaculoase în actualitate”.
Material secundar
Cel din urmă poem
La 24 februarie 1918, apărea în revista Scena din București ultima poezie a lui George Coșbuc, Vulturul. O redăm integral, întru o mai bună cunoaștere.
Venind de departe cu zborul întins
S-oprise deasupra Ceahlăului nins,
Ș-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins
Căzu, ca să prindă vro pradă,
Cum uneori parcă vezi fulgerul stins.
Pe când nici nu-ncepe să cadă.
Eu nu știu, fui vesel ori trist în acel
Ocol ce-l făcui împreună cu el,
Că-ntâi îmi păruse că-i vis și mă-nșel
Dar bine venitu-mi-a-n minte
Vulturul văzut în rotire la fel
Cu ani de viață ’nainte.
Un pisc singuratic al muntelui plin
De colțuri de stâncă, cu zborul său lin
Acela-l rotea prin văzduhul senin
În sute de cercuri egale,
Și-n fiece zi și tot timpul vecin
Umbririlor nopții din vale.
Păstorii spuneau că păzește pe-ai lui,
Că-n rece cuib scoate părechea sa pui
Și hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i
La staul pe-amurg, din mioare,
Ori cerbi sugători ce se culcă sătui
Sub brazii ce-acopăr izvoare.
Și parc-aș vorbi ca de lucruri de ieri,
Ce drag îmi era nesătulei vederi!
Când singur în largul înaltei tăceri
Brăzda cu rotirea sa golul;
Și-uimit cum de-a lungul atâtora seri
Eu stam urmărindu-i ocolul.
Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus
O noapte cu-atâta-ntuneric c-a pus
În minte-ne stavili putinții de-adus
Aminte ce-i timpul și locul,
Și-urlau în cumplita cădere de sus
De-a valma și apa și focul.
Ci-ncet se făcu și-o lumină ca-n zori,
Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori
S-ascunse pitită-ntre ceruri și nori,
Se-ntoarse și soare fu iară,
Și-apusu-i stârnit-a minuni de culori,
Cum nu mai fu-n lume vro seară!
Iar sufletu-n noi ce și-acum tremura,
De farmec cuprins, ca pierdut se mira!
Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era
Și-n locul lui gol și lumină
Vulturul, el însă și-acu-nconjura
O stâncă trăsnită-n ruină.
Deodată cu țipet se-ntoarse ’napoi,
Ca unul ce-și schimbă gândirea, și-apoi
Spre văi, și departe, cu zborul greoi
Încet ni se stinse vederii.
De-atunci nu-l văzură nici alții, nici noi
Rotind în luminile serii.
52 de ani a trăit George Coșbuc, sfârșitul prematur survenind în urma unei depresii cauzate de moartea unicului fiu (Alexandru).
„Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc”, Liviu Rebreanu
„Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani, într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste”, George Coșbuc
„Gloria de poet îi va fi marcată de apariția, în 1893, a volumului Balade și idile, care, după mai multe volume ardelene cvasianonime, îl impune definitiv pe Coșbuc ca pe un redutabil baladist cult”, Paul Cernat, istoric literar
„Coșbuc? Un destin dramatic și un mare rapsod cult, capabil oricând de reveniri spectaculoase în actualitate”, Paul Cernat