„Nici unul dintre noi, literații, nu știe azi în ce măsură propria umanitate și imagine despre lume, limbajul, credința, răspunderea, conștiința și problematica lui sunt familiare și înrudite, accesibile și inteligibile celorlalți, cititori sau chiar colegi de breaslă. Ne adresăm unor oameni pe care îi cunoaștem prea puțin și știm că pentru ei cuvintele și semnele noastre sunt deja o limbă străină, că le citesc, poate, cu râvnă și plăcere, dar le înțeleg doar aproximativ, în vreme ce structura și ideile unui ziar politic, ale unui film, ale unei relatări din sport li se par mult mai firești, mai demne de încredere și le pot înțelege în întregime”, nota, franc, Hermann Hesse în buza unui text-spovedanie - „Cerșetorul”.
Un fel de a trăi (și de a crea)
Fin observator, lucid, aspru și frumos (în gândire) ca un diamant necizelat, Hermann Hesse completa: „N-avem de ce să ne plângem, cu toate că îi înțelegem prea bine pe aceia dintre colegii noștri care, sătui să fie singuri, cedează în fața dorinței de ordine, de claritate și de integrare într-o comunitate și se încredințează acelui refugiu pe care îl oferă biserica și religia sau substituenții moderni ai acestora. Noi, independenții, neconvertiții recalcitranți, nu vedem în însingurarea noastră doar un blestem și o pedeapsă, ci și un fel de a trăi, și asta înseamnă pentru artist posibilitatea de a crea”.
Origini complexe
Biografia „lupului” Hermann Hesse e, poate, banală. Povestită însă de el însuși capătă parcă sclipiri magice: „M-am născut în Calw, Pădurea Neagră, în 2 iulie 1877. Tatăl meu, un german baltic, provenea din Estonia; mama mea era fiica unui șvab și a unui elvețian francez. Tatăl tatălui meu a fost medic, tatăl mamei mele - misionar și indolog. Părintele meu fusese și el misionar în India pentru o scurtă perioadă, iar mama își petrecuse chiar câțiva ani din tinerețe în India și făcuse lucrare misionară acolo”. Interesante rădăcini, nu?
Educație religioasă rigidă
Dar să facem loc vocii lui Hermann: „Copilăria mea în Calw a fost întreruptă de o perioadă de șase ani (1880-1886) petrecută în Elveția, la Basel. Compusă din diferite naționalități, familia mea a preluat și experiența de a trăi în două culturi distincte, cu oameni și dialecte diferite. Cea mai mare parte a vieții de școlar am forjat-o în școli-internat din Württemberg, ori în seminarul teologic al mănăstirii din Maulbronn. Am fost un bun învățăcel, bun la latină, deși corect doar la greacă, dar nu eram un caracter ușor de gestionat și numai cu greu m-am încadrat în cadrul unei educații religioase care urmărea să supună și să distrugă personalitatea individuală”.
Vis de (tânăr) poet
În pragul preadolescenței s-au ivit și primele puseuri de revoltă/libertate: „De la vârsta de doisprezece ani mi-am dorit să fiu poet și deoarece asta nu constituia la acea vreme o carieră trasată și recunoscută oficial mi-a fost greu să mă hotărăsc ce cale să apuc. Oricum, am părăsit seminarul și școala de gramatică, am devenit ucenic la un mecanic, iar la vârsta de nouăsprezece ani am lucrat în magazine de cărți și antichități din Tübingen și Basel”. Un rebel! „La sfârșitul anului 1899 - releta Herman Hesse - mi-a apărut un volumaș de poezii, urmat de alte câteva creații mai mici care au rămas la fel de neobservate, până când în 1904 romanul Peter Camenzind, scris la Basel și plasat în Elveția, a avut un succes rapid”.
Traiul la țară
Efectul? „Am renunțat la vânzarea cărților, m-am căsătorit cu o femeie din Basel, mama fiilor mei, și m-am mutat la țară. La acea vreme, o viață rurală, departe de orașe și civilizație, era tot ce-mi puteam dori. De atunci am locuit întotdeauna la țară, mai întâi, până în 1912, în Gaienhofen, pe lacul Constanze, mai târziu lângă Berna, și în cele din urmă în Montagnola, lângă Lugano”. Viața tihnită a scriitorului Hermann Hesse avea să fie zdruncinată însă de precipitarea ostilităților Marelui Război: „La scurt timp după ce m-am stabilit în Elveția, în 1912, a izbucnit prima conflagrație mondială, iar cu fiece an care trecea m-am adâncit într-un conflict urât cu naționalismul german. Încă de la primele mele proteste împotriva violenței, unele timide, am fost judecat, atacat, hărțuit de valuri-valuri de scrisori de amenințare dinspre Germania”.
Interzis în Germania, iubit în toată lumea
Nu toate zilele scriitorului (de țară) au fost măcinate de răutatea foștilor conaționali: „Ura revărsată atunci dinspre Germania, care și-a atins limitele superioare sub Hitler, a fost stinsă ulterior de tinerele generații care au urmat nebuniei naziste, generații pacifiste, deschise unor valori universale pe care le sădisem și eu în scris. Inclusiv din India și Japonia am primit ecouri aprobatoare. După căderea lui Hitler, am fost reabilitat - dacă mă pot exprima așa - în Germania. Cărțile mele, pulverizate de naziști, interzise, aproape uitate, n-au fost însă republicate decât târziu în fosta mea patrie”.
11 ani pentru o singură carte
Hermann Hesse renunțase la cetățenia germană încă din 1923, când o dobândise pe cea elvețiană. De unde, probabil, și oprobiul nazist. „Am supraviețuit anilor regimului Hitler și celui de-Al Doilea Război Mondial muncind la romanul în două volume Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă). După ce am finalizat această carte, la care am lucrat nu mai puțin de unsprezece ani, ochii mi-au cedat. Boala aceasta oculară, la care s-au adăugat altele, specifice bătrâneții, m-a descurajat. Nu m-am mai angajat în proiecte de asemenea anvergură. Nu mai aveam putere. Păi, până-n 1914, am călătorit enorm, îmi plăcea mult să merg în Italia, unde am fost de câteva ori. Am locuit preț de câteva luni bune în Asia, tocmai în India. Apoi, odată instalate bolile, am renunțat la această pasiune”, mărturisea, tulburător, Hesse.
Moarte în Cantonul Ticino
Ultima parte a vieții l-a prins pe Hermann frământat de necazuri lumești: „Am divorțat de mama copiilor mei (care-i dăruise trei băieți: Bruno, Hans Heinrich și Martin) și am dus-o singur mulți, poate prea mulți ani. Apoi, m-am însurat din nou, iar prieteni credincioși mi-au pus la dispoziție o căsuță în Montagnola”. Aici, în tihnitul Canton elvețian Ticino, Hesse avea să și închidă ochii, răpus, la 85 de ani, de un accident vascular cerebral.
Cele mai iubite cărți
Herman Hesse nu s-a sfiit să admită că întreaga sa opera literară a fost sub directa influență a câtorva gânditori: „Dintre filozofii occidentali, am fost atras de scrierile lui Platon, Spinoza, Schopenhauer și Nietzsche, precum și de istoricul Jacob Burckhardt. Dar ei nu m-au influențat la fel de mult ca filozofia indiană și, mai târziu, chineză. Am fost întotdeauna în relații familiare și prietenoase cu artele plastice, iar relația mea cu muzica a fost mai intimă și mai fructuoasă. Se găsește în majoritatea scrierilor mele”. „Cărțile cu cea mai clară pecete personală - aprecia Hesse - sunt cele de poezii, dar și povestirile Knulp (1915), Demian (1919), Siddhartha (1922), Lupul de stepă (1927), Narcis și Gură de Aur (1930), Călătoria spre Est (1932) și Jocul cu mărgele de sticlă (1943)”.
Echivalentul german al ezotericului Sadoveanu
În completare, câteva tușe critice (marca Paul Cernat - cum altfel?): „După Thomas Mann, Hermann Hesse e una dintre feblețile mele cele mari, echivalentul german al ezotericului Sadoveanu (cu care are multe în comun, inclusiv ca avocat al umanismului și înțelepciunii Orientului). Am citit, uneori și recitit, aproape tot din ce s-a tradus din opera lui. Preferata rămâne Jocul cu mărgele de sticlă (urmată de... restul, nu mai intru acum în amănunte), dar țin mult și la povestirile sale, excelente - inclusiv Ultima vară a lui Klingsor”.
Hop și Cărtărescu
În ton: „Deși reprezentant de vârf al modernității conservatoare europene, în varianta literaturii alegoric-inițiatice și sapiențiale, Hesse a fost admirat de spiritualitățile alternative ieșite din mantaua avangardei. A fost, de altfel, și unul dintre membrii notorii ai falansterului artistic de la Ascona - Monte Verita, precursor al mișcărilor new age și hippie. Mai târziu, i-a prilejuit lui Hugo Ball (fondatorul mistic al Dadaismului) o monografie (1927). Era firesc să inflameze, la nivelul culturii populare, și imaginația sectelor psihedelice - liderul terorist al sectei Aum, Shoko Asahara, s-a declarat mare fan al lui Herman Hesse (pentru hagiografia Sîddhartha, evident). La nivelul literaturii române, influența lui e greu de evaluat. Cert rămâne doar impactul masiv asupra prozei lui Mircea Cărtărescu”.
62 de ani s-au împlinit în 9 august 2024 de la moartea lui Hermann Hesse
1946 a fost anul în care Hermann Hesse a primit Premiul Nobel pentru Literatură.
„Noi, independenții, neconvertiții recalcitranți, nu vedem în însingurarea noastră doar un blestem și o pedeapsă, ci și un fel de a trăi, și asta înseamnă pentru artist posibilitatea de a crea”, Hermann Hesse
„Hermann Hesse e una dintre feblețile mele cele mari, echivalentul german al ezotericului Sadoveanu (cu care are multe în comun, inclusiv ca avocat al umanismului și înțelepciunii Orientului)”, Paul Cernat, istoric literar
„La nivelul literaturii române, influența lui Hesse e greu de evaluat; cert rămâne doar impactul masiv asupra prozei lui Mircea Cărtărescu”, Paul Cernat