Capitală a Moldovei (1564-1859), a Principatelor Unite (1859-1862) și a României (1916-1918) în Primul Război Mondial, când Bucureștiul căzuse în mâinile armate ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria), iar guvernul României, în frunte cu regele Ferdinand și regina Maria, însoțiți de milioane de oameni au pribegit în vechea țarină a Mușatinilor, Yaș (în turcă), Iassy (în franceză), în fine, Târgu’ Ieșilor, ori Iași a fost menționat documentar pentru prima oară în 1408, într-un acord comercial (în)tocmit de domnitorul Alexandru cel Bun cu negustorii din Liov. De unde se trage însă numele acestui oraș mult mai vechi (dovadă ruinele Curții Domnești, Biserica armeană, edificată în 1395 etc.) și ce conotații poartă el astăzi în vocabularul românilor?
Yeşil - Iașil - Iași = „verde”
Facem loc explicațiilor etnologului Gheorghiță Ciocioi: „Numele orașului de suflet al românilor, capitală a Moldovei vreme de aproape trei veacuri, este unul de origine turcică. Revărsarea unor triburi turcice răsăritene asupra arealului românesc (stabilirea acestora în părțile noastre), începând cu veacul al VII-lea, până la întemeierea Țărilor Române (după 1300), va lăsa urme deloc de neglijat în toponime, hidronimie etc.”. Mai departe: „Numele Iașilor este, cel mai probabil, unul peceneg, Yeşil/Iașil tălmăcindu-se în majoritatea limbilor turcice prin «verde». În cumană: Yas/ Yaxil = viridis (lat.)”.
Codul culorilor la turcici
În completare: „Numele cetății Iașilor nu are în vedere însă culoarea în cauză, mitologia popoarelor turcice având un adevărat «cod al culorilor» pentru punctele cardinale/direcția în care sunt așezate unele localități, râuri, teritorii etc. Sunt recunoscute, așadar, 4 culori. Pentru răsărit (Yaș/Yeșil) - verde; sud - roșu (Kizîl); apus - alb (Ak); nord - negru (Kara). La acestea se adaugă culoarea galben (Sarî), pentru «centru»”.
Silva blacorum et bissenorum
Alte amănunte furnizate de Gheorghiță Ciocioi: „Cum majoritatea toponimelor (dar nu numai) de origine pecenegă sunt întâlnite în sudul Ardealului, în Covasna și Harghita și în zona Oituz, cel mai probabil, spre jumătatea veacului al X-lea (după cum mărturisesc mai multe cronici bizantine), «centrul de greutate» al unui important trib peceneg se afla în Ardeal (a nu se uita de «silva blacorum et bissenorum», de pildă), Iașiul fiind considerat orașul stăpânit de pecenegi (cu populație românească, precum majoritatea localităților din zonă, desigur) în răsărit (dincolo de Siret)”. Ultimele comentarii aici: „La fel ca în cazul slavilor, turcicii, vreme de șase veacuri, nu puteau să nu lase urme în părțile noastre (Târgoviște - loc de târg; Dâmbovița - ținutul stejarilor etc.)”.
Știți de ce ne numeau turcii „ghiauri”?
În continuare, Gheorghiță Ciocioi desface nodurile unui alt cuvânt faimos pe o linie lingvistică turco-română: „ghiaur”. Cum s-au ales creștinii cu acest „alint”? „Este un nume disprețuitor dat de turci nemusulmanilor. Transliterare în turca modernă: gâvur. Pronunțat în română și bulgară «ghiaur»; în sârbă și croată: kaurin; în albaneză: kaur. Cuvânt interzis în Imperiul Otoman în 1856, toți cetățenii de sub stăpânirea sultanului fiind considerați din acel an egali, indiferent de religie și etnie”.
Oameni care neagă „adevărata” credință
Dar este acest „ghiaur” un termen pur turcesc? „Nu. Este preluat din persană, unde «gabr» îi desemna, cu precădere, pe «necredincioși», cu sensul de adoratori ai focului/zoroastrieni. Eh, printre turci, termenul a fost înlocuit rapid cu cel de «nemusulman». În fapt, în turcă, cuvântul persan va cunoaște o «încrucișare» cu un altul, provenit din limba arabă - kāfir, cu înțelesul de om fără credință, care neagă credința, adevărul. Prin urmare, demn de dispreț. Araba l-a preluat însă, cel mai probabil, din aramaică/siriacă, unde kafar, kfārā = «sat». A se compara cu latina: paganus - țăran (dintr-un «pagus»). Dar și păgân, eretic”.
Liber la ură
Aproape de concluzie: „«Gâvur», așadar, derivă din forma persană gabr/gebr, de fapt, cuvântul dat este întrebuințat ca echivalent pentru «necredincios» («kâfir»), de o altă religie decât cea «adevărată». Liber la ură, deci, față de astfel de oameni care nu voiau să priceapă în ruptul capului cum stau lucrurile cu «revelația ultimă»”.
Hai la iarmaroc!
Alt termen cu origini captivante: „iarmaroc”. Cum a făcut pui la noi? Gheorghiță Ciocioi: „Este un cuvânt întâlnit mai cu seamă în Bucovina și Moldova, cu înțelesul de târg, piață ce se desfășoară o dată pe an. Folosit destul de des astăzi în Ucraina, Uzbekistan, Tadjikistan etc. A «prins», mai întâi, în Bucovina și Rutenia, fiind, de fapt, transpunerea în graiul localnicilor a cuvântului compus german «Jahrmarkt» (Jahr = an; markt = piață, târg). Iarmar(î)c(t)ul va fi «fixat», mai apoi, cu precădere în limba scrisă, ca «iarmaroc»”.
Gata de ascultare
„(A sta) smirnă” - din ce limbă am asimilat această expresie frumoasă? „Cel mai adesea, în clasele primare, eram obligați să-l ascultăm pe învățător, în bancă, cu mâinile la spate. Doar când era nevoie să notăm/scriem ceva le descătușam din strânsoarea lor. Smirnă s-ar fi numit starea”, amintește etnologul, pentru ca imediat să ofere și lămuririle: „Vine de la «smirenie». Cunoscându-ne rostul, fiind cu («s») măsură («mera», sl.), urmărindu-l cu supușenie și respect pe dascăl, gata de «ascultare»”.
Patronim cu conotații pierdute: Târziu
„Este un nume întâlnit mai cu seamă în Moldova și sudul Basarabiei. Inițial, un supranume. De origine turcică (aflat printre găgăuzi și bulgari relativ des - dar și la alte popoare turcice, mai vechi ori mai noi). «Terzi» (dialectal «târzi»/«tărzi») se tălmăcește prin «croitor», o persoană care coase, face haine. Ajuns la noi ca «terziu»/«târziu» (mai cu seamă în Bugeac, tot așa cum în Ardeal «szabó» - «croitor», mg. - va deveni Sabău)”, ne-a mai devoalat etnologul Gheorghiță Ciocioi.
De la cusătură, la croitor
În plus: „Turcicii au preluat acest nume (terzi/târzi) din persană, unde «darzī» are același înțeles. Provine din cuvântul persan «darz» = «cusătură». În medio-persană: darzīk = «croitor»”. Cea mai veche menționare: Codex Cumanicus, 1303. Este răspândit astăzi, ca nume de familie, mai ales printre bulgari (Terziev/Tărziev), numele meseriei de croitor, preluat din turcă («terzia»/«tărzia», bg.), fiind întrebuințat vreme de mai multe veacuri la sud de Dunăre”.
Nume cu înțeles uitat: Frangulea
„Este un nume ajuns la noi pe filieră slavă sud-dunăreană - Franguli (scris și Frakguli), Frango, Frangov. Provenit din grecește: Φράγκος. Având înțelesul de european, din Europa de Vest, de origine franceză sau italiană cel mai adesea. Este varianta românească a numelui Frâncu”, a conchis Gheorghiță Ciocioi.
Atenție la cheltuieli!
Ce rădăcini are cuvântul „risipitor”? Etnologul Gheorghiță Ciocioi e pe fază: „Este un termen intrat în limba română din slava sud-dunăreană. Provenit din разсипия («razsipia»), cu înțelesul de a împrăștia, disipa, vărsa, cheltui. Întâlnit și în sârbă. Nume de familie la bulgari: Razsipiiski (Risipitorul/Cheltuitorul)”.
„Numele orașului de suflet al românilor, capitală a Moldovei vreme de aproape trei veacuri, este unul de origine turcică”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Numele Iașilor este, cel mai probabil, unul peceneg, Yeşil/Iașil tălmăcindu-se în majoritatea limbilor turcice prin «verde»”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Potrivit cronicilor bizantine, Iașiul era considerat la jumătatea secolului al X-lea un oraș stăpânit de pecenegi (cu populație românească, precum majoritatea localităților din zonă)
„La fel ca în cazul slavilor, turcicii, vreme de șase veacuri, nu puteau să nu lase urme în părțile noastre (Târgoviște - loc de târg; Dâmbovița - ținutul stejarilor etc.)”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
1856 a fost anul în care sultanul Imperiului Otoman a dispus interzicerea folosirii cuvântului „ghiaur”, din acel moment toți cetățenii de sub stăpânirea urmașilor lui Osman fiind considerați egali, indiferent de religie și etnie.