În politica românească, principalul curent terorist pare a fi fundamentalismul traseist. "Convingerile" propriu-zis ideologice sunt, bineînțeles, o glumă, și așa a fost dintotdeauna, și atunci când conceptele de dreapta și stânga mai păstrau un oarecare sens, și acum, când se vorbește mai degrabă despre conservatorism versus progresism sau despre liberalism versus "iliberalism".
Nu este deloc de mirare, pe de altă parte, că rutina transferurilor de la un partid la altul este deseori justificată de subiecții acestor transferuri chiar prin considerente de ordin ideologic care, în fond, lipsesc cu desăvârșire: "Nu mă mai regăsesc ideologic în partidul X sau Y".
E și o bună doză de ipocrizie la mijloc. Nu ar trebui să fie nici o rușine să votezi cu adversarii rămânând totodată la partidul pe listele căruia te-ai ales dacă e vorba de măsuri din care, teoretic, ar putea beneficia alegătorii din circumscripția ta. Se întâmplă adesea, de exemplu, în politica americană. Nu ar trebui să fie o rușine nici tranzacționarea voturilor: votez finanțarea unui drum la tine în județ dacă și tu votezi bani pentru școli într-al meu.
Numai că, evident, e vorba de fapt de interese personale și de grup și de dorința de a fi în permanență în tabăra învingătoare.
Asta mă duce cu gândul la o idee de afacere și nu sunt deloc sigur dacă nu cumva a și fost pusă în practică: leasingul de parlamentari, ca subspecie a leasingului de personal, atât de la modă în ziua de astăzi. Adică să apară un partid care să reușească să obțină, să zicem, un număr de vreo zece de fotolii parlamentare, suficiente cât să poată influența deciziile cruciale pentru care scorul voturilor e la limită.
În astfel de momente, e suficient să se facă licitație, iar partidul care oferă cel mai mare preț va beneficia de voturile respective sau de o parte din ele.