De la descoperirea primului îndulcitor non-caloric, acum mai bine de 130 de ani, au început să circule diverse mituri despre aceste substanțe și despre presupusele lor efecte negative. Zaharină, aspartam, steviol… care este realitatea din spatele numeroaselor zvonuri și care îndulcitor ar putea fi consumat? Sau ar trebui să ne întoarcem la zahăr?
Zaharina
Zaharina a fost descoperită în 1879, din întâmplare, de doi chimiști, Fahlberg și Remsen, dar a început să fie utilizată abia la începutul Primului Război Mondial. În prezent, îndulcitorul, autorizat de EFSA (Autoritatea pentru Siguranță Alimentară), este cunoscut sub denumirea E 954. Asemenea celorlalți aditivi alimentari acceptați, și în cazul zaharinei există o cantitate maximă zilnică admisă: 5,0 mg/ kilocorp.
Zaharina nu se metabolizează, se absoarbe ca atare și este eliminată imediat pe cale renală, prin urmare nu are calorii. În ceea ce privește conspirațiile, în Canada, îndulcitorul a fost interzis din anii 70 până în 2014 pentru un potențial risc de cancer. S-a dovedit că experimentul nu a fost cu adevărat relevant, pentru că șoarecilor li se administraseră cantități de zahăr exagerate.
În ciuda faptului că interdicția a fost retrasă, specialiștii atrag atenția asupra faptului că femeile însărcinate nu ar trebui să consume zaharină.
Ciclamatul de sodiu
În 1937 se descoperea ciclamatul de sodiu, o substanță controversată, de 30 – 50 de ori mai dulce decât zahărul, existența sa pe piață fiind marcată de suișuri și coborâșuri și de numeroase polemici. La început, ciclamatul a fost utilizat fără prea multe îndoieli, totuși spre sfârșitul anilor 60 a căzut în dizgrație în urma unor experimente pe animale.
Potrivit elpais.com, îndulcitorul a fost interzis în Statele Unite, în Marea Britanie și în Europa. Marea Britanie și UE au ridicat interdicția, dar în SUA este în continuare banat. Este cunoscut sub denumirea de E 952 și se găsește în numeroase alimente și băuturi răcoritoare.
Cantitatea admisă, zilnic, în Uniunea Europeană este de 7 mg pe kilocorp. Aparent, anumite bacterii din flora intestinală pot dezintegra ciclamatul, transformându-l într-o substanță toxică.
Acesulfam k
Descoperit în 1967 din dorința de a crea un medicament, acesulfamul K este astăzi doar un îndulcitor autorizat, de 200 de ori mai dulce decât zahărul, care poate fi întâlnit sub denumirea de E 950. De obicei este combinat cu alți îndulcitori – aspartamul și sucraloza – pentru a i se masca gustul metalic.
Spre deosebire de alte substanțe, acesulfamul este stabil la temperaturi ridicate și de aceea poate fi utilizat și în preparate la cuptor. Nu este digerabil, deci nici nu se metabolizează și se elimină prin urină. Cantitatea admisă, zilnic este de 9 mg pe kilogram, iar asupra lui nu planează nicio controversă.
Aspartamul
Aspartamul este unul din cei mai rău-famați îndulcitori, dar este în continuare admis în Uniunea Europeană și Statele Unite, sub codul E 951. Deși se vehicula că ar fi cancerigen, zvonurile s-au dovedit a fi false. Totuși, are anumite efecte negative asupra stării de sănătate, pe seama consumului de aspartam putând fi puse depresia, migrenele, dar și creșterea apetitului.
Cantitatea maximă admisă este de 40 mg pe kilocorp. Pentru a vă face o idee, un adult de 60 de kg ar trebui să consume 4 litri de băutură răcoritoare pentru ca această valoare să fie depășită.
Sucraloza
Sucraloza a fost descoperită întâmplător în 1976, când se lucra la un insecticid. Îndulcitorul este de 600 de ori mai dulce decât zahărul și prezintă avantajul că oamenii nu au de ce să își facă griji că ar putea consuma prea mult. În Europa este cunoscut sub denumirea de E 955.
Este utilizat în industria alimentară și poate fi întâlnit în numeroase alimente procesate. Infima cantitate de sucraloză care este absorbită de organism este eliminată cu ajutorul rinichilor. Rezistă la temperaturi înalte, dar nu se caramelizează precum zahărul.
Steviol (stevia)
Poate prezența steviolului în această listă îi va mira pe unii. S-a presupus că acest îndulcitor este natural pentru că este extras dintr-o plantă, Stevia Rebaudiana. Totuși, aditivul alimentar nu are nimic de-a face cu botanica…
Până la obținerea propriu-zisă a îndulcitorului, planta este uscată, supusă unui proces de extracție umedă la 60 de grade C a compușilor activi, care sunt nanofiltrați și cristalizați. Produsul rezultat este de 200 – 300 de ori mai dulce decât zahărul, este stabil la temperaturi înalte și nu fermentează.
Cantitatea admisă zilnic este de 4 mg/kilogram, fiind îndulcitorul cu cea mai mică cantitate admisă, în ciuda faptului că se presupune că ar fi natural. În ceea ce privește metabolizarea, se descompune în intestin și o dată absorbit, este eliminat prin urină. Planta de Stevia nu este comercializată în Europa, presupunându-se că anumiți compuși ar deregla tensiunea arterială și ar cauza infertilitate.