Asta cu precizarea că liberalizarea și piețele sunt bune, fiindcă se alocă rațional resursele.
Din păcate, la noi, nu prea se poate discuta de aşa ceva, deși avem companii private.
Ce ar trebui să facem pentru a deveni întreprinderile eficiente? Să le renaționalizăm, ca să le mai privatizăm o dată?
Este dificil de pronunțat cuvântul renaționalizare, cu sensul de răscumpărare, dar, sigur, se poate spune - așa cum preciza Milton Friedman -, că nu există prânz gratis, ori - cum declamă comentatorii sportivi - că ratările se răzbună.
Mai pot menționa ce răspuns am primit când am întrebat cât de firesc este că statul român încearcă să-i despăgubească pe cei cărora le-au fost confiscate proprietățile în perioada comunistă cu active purtătoare de risc.
Mi s-a spus că trecerea de la comunism la capitalism are și o dimensiune etică. Pasul esențial care trebuie întreprins în această tranziție constă în privatizarea resurselor. Dar aceasta poate fi realizată în mai multe feluri. Cea mai simplă cale și, totodată, cea care rezolvă și implicațiile etice e retrocedarea resurselor. Celelalte metode de privatizare sunt mai problematice. De exemplu, vânzarea prin licitație sau negociere directă ridică problema de ce să vândă statul ceva ce nu-i aparține? Dat fiind că respectivele resurse nu sunt ale lui, cum poate avea statul interesul să le vândă altcuiva decât unui grup de interese care se angajează să îl sprijine pe viitor?!
E clar că ratările se răzbună, dar fiindcă tot am pomenit de controversa cu renaționalizarea, poate că ar fi bine să ne aducem aminte și de regimurile militare, precum dictatura lui Franco din Spania și junta care l-a propulsat la putere pe Pinochet în Chile.
Astăzi, după respectivele regimuri totalitare, Spania nu arată precum Grecia, iar statul sud-american, care s-a dezvoltat cu ajutorul mâinii invizibile a pieţei, face notă distinctă de vecina Argentina, proaspăt campioană mondială la fotbal, dar asistată de FMI din cauza expunerii îndelungate la perónism.
Am găsit o explicație pentru „binele” făcut de dictaturile menționate, pe seama sperieturii suferite la nivelul conștiinței. E ceva ca un duș rece, care permite generației de sub dictatură să ajungă la o ierarhie de valori apropiată de normal. Iar în Spania a fost reimpusă monarhia, ca o cheie de control la excesele clasei politice. Pentru că regalitatea, pe baza echidistanței, are cum să acționeze ca un instrument împotriva corupției.
Nu prea îmi vine să aduc în atenție astfel de „modele”, însă nici nu pot băga sub preș că în România, o țară care vindea uzine la cheie țărilor din lumea a treia, cel mai mare angajator este, în prezent, un retailer, ceea ce consfințește că în trei decenii obiceiurile s-au modificat fundamental.
Unei țări ce se remarcă prin schimbări de atât de mare anvergură, produse într-un timp atât de scurt, n-are cum să nu i se pună eticheta de bolnavă.
Totuşi cum ar fi trebuit să se facă privatizarea în România, având în vedere faptul că nu toate activele putea fi retrocedate, unele fiind realizate în anii comunismului? Cea mai transparentă formă era prin intermediul pieţei de capital, şi nu a unor investitori „strategici”, cu clauze secrete în contractele de privatizare.
Și încă o menţiune, pentru că tot vorbeam de Spania, unde a fost reimpusă monarhia, ca o cheie de control la excesele clasei politice. Ceea ce trebuie să reţinem la noi este că nu avem probleme „de stânga” sau „de dreapta”, pentru că politicieni, indiferent din ce parte a spectrului se revendică, sunt uniţi de lipsa de caracter. Iată de ce norma legală pe care o face legislativul nu coincide cu norma etică. Dar iată de ce există pensii speciale, care plasează categoriile vizate de politic în afara moralei societăţii.