Respins astăzi, considerat un (jurnalist) filogerman vetust, greoi și lipsit de sclipiri, fără a fi însă citit pe îndelete și, deci, înțeles pe de-a întregul, romancierul, nuvelistul, dramaturgul, etnologul Ioan Slavici, unul dintre părinții culturii românești, alături de Caragiale (ăl mare) și Eminescu, își așteaptă încă absolvirea de păcatele propriilor noastre miopii. „Literar, Ioan Slavici a fost recuperat greu și reevaluat târziu”, apreciază Paul Cernat, critic și istoric literar, în deschiderea unei pledoarii excepționale. Până azi, de fapt, opera sa a avut parte de două abordări dominante: una - cu spirit critic și imaginație, dar reductivă, alta - erudită, sintetică, dar fără suficient spirit critic. Iar omul a fost... cum să zic... nu un «continent», ci un «arhipelag»”.
Deschizător de drumuri
Promițător, nu? Dar să cedăm cuvântul profesorului Cernat: „Conservator, a inovat (asemeni prietenilor Eminescu, Caragiale și Creangă) în multe privințe. Proza noastră «idilică» și «rurală» începe, ca fenomen, cu el. În roman Slavici a deschis, de asemenea, multe drumuri noi (pe care au mers, între alții, Rebreanu și Sadoveanu). Și în teatru a avut sclipiri (drama istorică Gaspar Grațiani e una dintre cele mai valoroase piese istorice autohtone). Publicistul și ideologul, cu luminile și umbrele lui, rămâne o mină de aur pentru istoricii epocii - oricum, chiar când a greșit, n-a trișat; arhivistul a recuperat și editat multe documente-reper; pedagogul ar merita mult mai multă atenție; iar memorialistul e (în opinia mea) la nivelul nuvelistului”.
Surprinzător de modern
În completare: „Ethosul său «central european/austro-ungar» a insolitat literatura română dar - în mod ironic - tocmai literatura de inspirație bucureșteană, munteană sau moldoveană, fără a mai vorbi de cea de călătorie, i-a rămas (pe nedrept) într-un con de umbră. Filosofic vorbind, a devenit - stimulat de Eminescu - scriitorul nostru cel mai deschis către gândirea confucianistă. Ca formulă, e adesea surprinzător de modern: jurnalul în formă epistolară sau memoriile adresate (tot cvasi-epistolar) «către un prieten necunoscut» sunt numai câteva exemple. Eminescu a remarcat, cel dintâi, originalitatea umorului din Budulea-Taichii, pus în rând cu umorul superior al prozei anglo-saxone; observația ar putea fi extinsă și asupra altor texte, inclusiv asupra unor basme comice mai speciale”.
Marea întrebare
„Prozele sale «canonice» - a continuat Paul Cernat - au fost (unele dintre ele) ecranizate, cel puțin una dintre ecranizări - «La moara cu noroc», regia: Victor Iliu - fiind o capodoperă. Puțini scriitori «clasici» autohtoni au un potențial de reevaluare atât de ridicat. Chiar mă întreb uneori cât de cunoscut (pe ansamblu) e bătrânul Slavici”.
7 considerații (critice) pentru reevaluare
Mai jos, redăm, succinct, câteva observații (formulate de istoricul literar Paul Cernat) care pledează pentru o corectă (re)evaluare a omului de cultură Ioan Slavici.
1. „Slavici este primul nostru autor precomunist important de literatură carcerală, deținut deopotrivă pentru pro-românismul memorandist, sub Habsburgi, și pentru antiunionism/ progermanism în «procesul ziaristilor» din România Mare, împreună cu Arghezi ș.a.”.
2. „Cine oare își va asuma editarea completă a publicisticii politice & ideologice - inegale, contradictorii, controversabile adesea, dar atât de relevante - a acestui mare scriitor și gazetar român și central-european?”
3. „Nuvelistica lui a fost redusă simplist la Novelele din popor și, în general, cele de până la 1900. Există însă și un alt Slavici, «urban» și «regățean» în zecile de nuvele de după 1900, unele - de rafinament surprinzător, care ar putea modifica substanțial imaginea scriitorului. Clișeul Slavici-scriitor rural e de un reducționism strident. În Mara, Slavici e un extraordinar scriitor multicultural și «mic-burghez» bănățean. Au mai spus-o mulți, dar clișeul rămâne clișeu”.
4. „Ioan Slavici e, dincolo de orice alte consideratii, un maestru în crearea de personaje feminine. Semn de obiectivitate, dar și (în momentele de grație) indiciu de prozator first class”.
5. „«Lustrarea» politică (sub camuflaj estetic) a literaturii lui Slavici după 1918 e un subiect care ar trebui să dea mai mult de gândit. Cât îi datoram, totusi, lui G. Călinescu, primul critic care i-a făcut, cu adevărat, dreptate!”
6. „Slavici a fost și un reformator al învățământului românesc, mai ales al celui din școlile de fete (împreună cu a doua soție). Jam-sessionul său pedagogic cu Ion Creangă (alt mare pedagog reformator al vremii) a dus în 1881 la scrierea a două capodopere: «Budulea taichii» și «Amintiri din copilărie». Lui Slavici îi datorăm, în mare măsură, și editarea documentelor Hurmuzaki”.
7. „Metamorfozele politice ale lui Slavici, de la conservatorismul junimist la liberalismul de după 1888, până la socialismul umanitarist și «poporanist» de după (vezi și colaborările la Umanitatea lui C. Costa-Foru, la Viața Românească ș.a.) vor trebui discutate cu mai multă atenție. Nu întâmplător, după 1920 bătrânul Slavici se va număra printre susținătorii lui Panait Istrati, alt mare nedreptățit”.
Budulea-Taichii și umorul „englejilor”
Cum înțelegea Mihai Eminescu una dintre cele mai savuroase scrieri ale literaturii noastre? „«Budulea Taichii» - poate nu atât de sobră în formă ca «Popa Tanda» - e de-o adâncime psihologică mai mare încă”, consemna jurnalistul-poet în 1881. Mai mult: „Scrisă cu umor, e de-un gen necunoscut până acum la autorii români. Adâncimea marii seriozități morale a autorului e acoperită cu bruma ușoară a bătăii de joc și a comicului. S-ar fi crezul că «umorul», întristarea și patimile îmbrăcate în haina comică a glumei și a ridicolului, e străină geniului nostru popular și proprie numai englejilor și germanilor. «Budulea» d-lui Slavici e o dovadă învederată de contrariu. Se poate scrie umoristic și românește”. Așadar, un Slavici fin, un Slavici zâmbind conspirativ, din colțul ochilor și al literelor frumos amestecate, înspre noi, cei de azi. Nu ne rămâne decât să-i deschidem cărțile (și să le citim) pentru a-l înțelege la rândul nostru. Și a ne îmbogăți.
Gânduri de cumplită actualitate...
„Închisorile mele”/„Scrisori adresate unui prietin din altă lume” (e vorba de Eminescu) este titlul sub care Ioan Slavici își depăna, în 1921 (anul apariției cărții, la Editura Viața Românească), amarul vieții de condamnat: „Am văzut înainte de război urile pătimașe care-i sălbăticeau din ce în ce mai mult pe oameni; am văzut în timpul războiului faptele afară din cale sălbatice, în care s-au dat pe față urile; văd învrăjbirile de azi, care sunt neasemănat mai multe și mai întețite decât cele din ajunul războiului; îmi dau seama că popoarele din Europa încă zeci de ani se vor mai zbate dușmănindu-se în luptă cu mizeriile rămase pe urma războiului: jale adâncă mă cuprinde întrebându-mă cum și când are să se împace lumea aceasta, dar nici o pornire haină nu-mi tulbură liniștea sufletească”. Gânduri de cumplită actualitate...
Pâinea de la gură
„Oameni intrați în puhoiul învrăjbirilor obștești m-au grăit de rău, m-au acoperit de ocări, au asmuțit pe cei lipsiți de judecată asupra mea, m-au făcut tuturor urgisit pentru că mi-am păstrat neatârnarea, am stăruit în convingerile mele și n-am fost în stare să iau parte la urile lor; iar alții, oameni îmbuibați din averi muncite de cei oropsiți, mi-au luat pâinea de la gură purtându-mă din temniță în temniță, unde nu mai puteam să dau lecțiile particulare prin care-mi agoniseam pâinea de toate zilele; luatu-mi-au, cei fără credință, manuscrisele, roadele muncii mele îndelungate și grele, și nici până azi, după cinci ani de zile, n-am putut ajunge să pun iar mâna pe ele; mult și în fel de fel de chipuri a trebuit să sufăr și să rabd atât mai înainte de a fi fost închis, cât și în timpul petrecut prin închisori și după aceea: multă amărăciune, mare necaz, oarbă mânie, neîmblânzită ură mi-ar fi ținut sufletul în zbuciumări necurmate și mi-ar fi secat puterile la zile de bătrânețe, dacă nu mi-ar fi fost pavăză sufletească sfânta iubire de oameni, care numai cu jalea, cu mila, cu iertarea și cu disprețul se împacă”. Tulburător…
Fragilizat de tuberculoză
Ioan Slavici a murit într-un sat de lângă Panciu, la una dintre fiicele sale. Supraviețuitorul proscris (din motive politice) al „Junimii” avea 77 de ani și suferea (printre altele) de o tuberculoză căpătată la închisoarea Văcărești, unde (vecin de celulă cu Arghezi) fusese deținut în „procesul ziariștilor” colaboraționiști.
176 de ani se vor fi împlinit pe 18 ianuarie 2024 de la nașterea lui Ioan Slavici
„Dintre junimiștii de prim-plan, Ioan Slavici e scriitorul cu cel mai ridicat potențial de reinterpretare la vârf”, Paul Cernat, istoric literar
„Deși bolnav și bătrîn, Slavici avea proiecte la care a lucrat pînă-n ultima clipă; dădea interviuri (unul dintre ultimele - lui Marcel Iancu) și nu se ferea să-și afirme, în felul său cumpănit, opinii în răspăr la adresa lui N. Iorga, O. Goga sau Spiru Haret”, Paul Cernat, istoric literar
„Slavici este primul nostru autor precomunist important de literatură carcerală, deținut deopotrivă pentru pro-românismul memorandist, sub Habsburgi, și pentru antiunionism/ progermanism în «procesul ziaristilor» din România Mare”, Paul Cernat, istoric literar
„Clișeul Slavici-scriitor rural e de un reducționism strident. În Mara, Slavici e un extraordinar scriitor multicultural și «mic-burghez» bănățean. Au mai spus-o mulți, dar clișeul rămâne clișeu”, Paul Cernat, istoric literar
„Comicul - atât de subtil! - al «tendenționistului» și «eticistului» Slavici: ce subiect extraordinar!”, Paul Cernat