Am mai scris că IPO-urile iniţiate de Fondul Proprietatea n-au fost făcute nici din greşeală la companiile care aveau nevoie de capital. Însă cu această ocazie, societăţile unde s-au realizat au putut să simtă beneficiile guvernanţei corporative, chit că nu duceau lipsă de bani.
De fapt, circuitul a fost următorul. Pentru a slăbi poziţia statului în companiile-cheie, s-a recurs la IPO-uri. După care, banii obţinuţi au fost daţi pe mâna guvernanţei corporative, ca să nu se spună că s-au făcut degeaba IPO-uri.
Dar nu vreau să vin aici cu discursul că la noi nu se face o diferenţiere între companiile cu rol strategic şi cele militare şi să evidenţiez calităţile acţionarului şi managerului stat. Pentru că statul este într-adevăr un prost administrator. Ceea ce vreau să subliniez e că, în măsura în care resursele atrase prin intermediul IPO-urilor nu fac companiile mai profitabile, nu alimentează productivitatea, ci doar umflă inflaţia. Asta înseamnă că doar se folosesc termeni de economie de piaţă pentru a fi satisfăcute alte interese.
Sigur că lichiditatea şi capitalizarea sunt necesare, dar, din păcate, capitalul nu se îndreaptă către societăţile din componenţa fondului care au nevoie. Acelea trebuie să facă obiectul IPO-urile, acolo trebuie schimbată structura acţionariatului şi să vină un alt tip de management.
Logic ar fi să te ocupi mai întâi de rentabilizarea societăţilor şubrede şi abia apoi să le faci să performereze mai bine pe cele funcţionale. Dar cum acest lucru nu se face, se va observa că resursele suplimentare atrase, în loc să genereze productivitate, vor produce numai inflaţie. Şi când se va vedea asta, e inutil să se mai întrebe analiştii şi participanţii la tranzacţionare de ce valoarea de piaţă a acţiunilor fondului nu reuşeşte să o egaleze pe cea nominală.