Rezultă că până atunci poate fi acceptat un dezechilibru ce este intolerabil din punct de vedere macroeconomic. Clasa noastră politică nu concepe un ciclu electoral, fără ca votanții să fie mituiți. Altfel spus, liderii politici, în principal, consideră firesc să păcălească populația, ba chiar spun că măsurile de reechilibrare bugetară vor fi luate după ce se văd cu voturile luate. Nu e vorba doar de alegerile de anul acesta, aproape că nu a existat an electoral în perioada postcomunistă în care logica economică să nu fie cu totul abandonată, iar cheltuielile bugetare să nu fie scăpate de sub control!
Și din păcate, în lipsa educației, oamenii votează așa cum ar juca la păcănele. Sunt încurajate să meargă la vot, cel mai adesea, persoanele dependente de bani de la stat, sub diverse forme, de la ajutoare sociale la pensii. Cheltuieli de care bubuie bugetul statului!
Din această cauză, România va avea relativ curând o datorie publică de 60% din PIB - bifând o altă limită maximală prevăzută în Pactul de Stabilitate. Deja aceasta se plasează în jurul a 50%. Nivel la care s-a ajuns repede, după „păcatul originar” comis, să nu uităm, la alegerile din 2008 și 2009! Atunci s-au văzut deficite bugetare de 5,5% din PIB în 2008 și 9,5% în 2009, apoi de 6,9% - 2010, 5,4% - 2011 și 3,7% - 2012. Toate atacabile de autoritățile europene cu procedura de infringement, fiindcă s-au găsit peste limita prudențială de 3% din PIB, prevăzută în Tratatul de la Maastricht. Asta a făcut ca datoria publică să crească de la 12%-13% din PIB anterior, și chiar de la 10% din PIB la începutul anilor 2000. Atunci când s-a reparat ceea ce s-a stricat mai înainte, dar se vede că nu pentru a nu se strica din nou!
În vremurile noastre erau programate iniţial solduri bugetare negative de 7% în 2021, 5,5% - 2022, 4% - 2023 și în 2024 să se revină sub limita de risc de 3% din PIB. Dar iată că 2024 e an electoral și toată lumea cade de acord că nu se poate!
Nu e posibil, dar cu ce preț?! Cu cel al majorării TVA după alegeri! Mărirea acestei taxe, ce poate fi văzută ca o formă forțată de economisire, ar avea sens dacă ne-ar duce la excedent bugetar și reașezarea datoriei publice pe trend descendent. Numai că taxa pe consum nu o va face. Nici impozitarea progresivă!
Iar problema care trenează este cea a existenţei unor planuri de dezvoltare economică pe termen lung. Planurile multianuale ar fi cele ce ar rupe economia de promisiunile electorale.
Cred că a venit momentul să reamintim - așa cum observau Buchanan și Wagner - că în timp ce concurența de piață e continuă, cumpărătorul poate alege între mai mulți vânzători, concurența politică este intermitentă, o decizie e obligatorie pentru patru ani.
Concurența de piață permite mai multor competitori să existe simultan: acapararea unei părți considerabile din piață de către un vânzător nu neagă unei minorități a cumpărătorilor posibilitatea de a-și alege furnizorul. În schimb, concurența politică e de tipul „totul sau nimic”: acaparând o majoritate a pieței, un singur furnizor devine unic stăpân.
În cazul concurenței de piață, cumpărătorul are o certitudine rezonabilă cu privire la ceea ce achiziționează. Lucru ce nu e valabil în cazul concurenței politice, întrucât cumpărătorul obține aici serviciile unui agent pe care nu-l poate obliga să ia anumite decizii și căruia trebuie să-i delege un grad mare de alegere discreționară. Politicienii nu pot fi trași la răspundere pentru promisiunile lor, așa cum se întâmplă în cazul vânzătorilor privați.
Mai mult, necesitatea ca un politician să obțină cooperarea unei majorități a politicienilor duce la o situație în care votul acordat unui politician e mai puțin clar decât cel primit de o firmă privată.
Principala problemă identificată la nivelul concurenței politice este, așadar, imposibilitatea de a-ți ajusta preferințele. Prin contrast, pe piața de bunuri și servicii nu continui să cumperi de la cel de la care nu mai dorești. Iar în condițiile în care nu-ți poți schimba preferințele, politicianul apelează la șantaj emoțional pentru a te ține alături de el. Adică, atunci când nu reformează sistemul, cum a promis în campania electorală, scoate în evidență faptele reprobabile comise de competitori.
Buchanan și Wagner mai atrag atenția în cartea lor „Democrația în deficit - moștenirea politică a lordului Keynes” că politicienii urmăresc mereu să-și maximizeze câștigul electoral. Încearcă să obțină cât mai multe voturi angajând o serie de cheltuieli bugetare, cu riscul de a pierde sufragiile celor care plătesc impozite pentru a susține respectivele cheltuieli. După cum se vede, aici intervine eterna problemă a politicianului care nu poate lua încredere și bani din același loc. Din nefericire, orientându-se către „pătura” de alegători ce face masă critică, întregul spectru politic alunecă spre stânga.
Luând din ce în ce mai mulți bani pentru a susține cu bunuri publice concurența politică, scad, din cauza taxării, resursele (capital, lichidități) necesare concurenței economice.
Se alterează forța investițională și mediul de business ca urmare a creșterii statului. Cantitatea de bunuri private se micşorează și prețul lor crește.