Memorandumul de înțelegere pe care Trump îl prezentase drept o mare victorie diplomatică s-a evaporat peste noapte, iar confruntarea dintre Statele Unite și Iran s-a reaprins cu o intensitate alarmantă.
Mai grav pentru liderul de la Casa Albă, Teheranul pare să fi reușit să transforme chiar stilul de negociere al lui Trump într-o armă împotriva acestuia.
Președintele american a acuzat Iranul că nu și-a respectat angajamentele, afirmând că „acordul era încheiat, iar apoi l-au încălcat”.
Declarația este încărcată de ironie. Trump însuși și-a construit imaginea politică, renunțând unilateral la tratate și acorduri internaționale, inclusiv la acordul nuclear cu Iranul, negociat de administrația Obama, și la Acordul de la Paris privind schimbările climatice.
De cealaltă parte, replica Teheranului nu s-a lăsat așteptată. După ce președintele american și-a anunțat intenția de a impune taxe navelor care tranzitează Strâmtoarea Ormuz, ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, a răspuns sarcastic.
El a afirmat că șeful administrației de la Washington are dreptate în privința taxării traficului maritim, precizând însă că procentul propus de Casa Albă este prea mare, iar Iranul „va fi mai echitabil” decât Donald Trump, autorul cărții „Arta Negocierii”.
Dincolo de schimbul de replici, mesajul iranian este extrem de limpede: Teheranul consideră că deține inițiativa și negociază dur.
O superputere ținută în șah
De altfel, cea mai importantă concluzie a ultimelor săptămâni este că, în pofida superiorității militare copleșitoare de care dispun, Statele Unite nu controlează derularea confruntării.
În schimb, Iranul continuă să exploateze la maximum avantajele oferite de geografia sa. Controlul asupra Strâmtorii Ormuz rămâne principalul atu strategic al Republicii Islamice.
Câteva rachete și drone au fost suficiente pentru a bloca din nou una dintre cele mai importante artere comerciale ale lumii, demonstrând că Teheranul poate produce efecte economice globale, fără a intra într-un conflict convențional direct cu armata americană.
Acest lucru pune sub semnul îndoielii eficiența noii strategii a lui Trump. Atacurile asupra unor obiective iraniene și reinstaurarea blocadei navale ridică o întrebare esențială: de ce ar produce acum aceeași tactică rezultate diferite față de cele înregistrate anterior?
Între timp, piețele au reacționat rapid. Cotațiile petrolului și ale motorinei au crescut imediat după reluarea tensiunilor, ceea ce amplifică presiunea asupra Casei Albe.
Trump însuși recunoștea, luna trecută, că nu este dispus să suporte costurile economice și politice ale unui conflict prelungit.
Dacă prețurile energiei vor continua să urce, presiunea internă asupra administrației americane va deveni tot mai mare, într-un an electoral extrem de important, prin prisma alegerilor de la jumătatea mandatului prezidențial.
Ambiguitățile unui tratat de mântuială
Numeroși observatori politici consideră că actuala criză își are originea chiar în modul în care a fost negociat memorandumul dintre Washington și Teheran.
Documentul conține formulări vagi privind administrarea Strâmtorii Ormuz și viitorul regim al navigației comerciale. Pentru colaboratorii lui Trump, acestea reprezentau doar măsuri temporare, menite să permită reluarea traficului maritim.
Pentru Iran însă, aceleași prevederi pot fi interpretate ca o recunoaștere implicită a rolului său dominant asupra strâmtorii și după încheierea unui acord permanent.
În plus, Washingtonul pare să fi subestimat disponibilitatea Iranului de a închide din nou traficul prin Ormuz.
Faptul că disputa continuă la o lună după semnarea memorandumului mai arată cât de nerealist era termenul de 60 de zile, stabilit pentru negocierea unui acord cuprinzător privind programul nuclear iranian și securitatea regională.
În pofida reluării ostilităților, există și elemente care sugerează că niciuna dintre părți nu urmărește, cel puțin deocamdată, un război total.
Trump nu pare dispus să ordone o operațiune terestră asupra insulei Kharg, principalul terminal petrolier al Iranului, o acțiune care ar presupune pierderi imense pentru armata americană și ar putea declanșa un conflict regional de amploare.
De asemenea, liderul de la Casa Albă nu și-a pus în aplicare amenințările de a lovi infrastructura critică iraniană - poduri, centrale electrice sau alte obiective civile - atacuri care ar schimba radical natura războiului.
La rândul său, Iranul și-a calibrat reacțiile. Deși a reluat presiunea asupra navigației și a vizat interese americane, a evitat până acum atacuri de amploare asupra bazelor SUA din regiune sau împotriva statelor arabe din Golf, ceea ce sugerează existența unor limite pe care niciuna dintre părți nu pare dispusă să le depășească.
Această „coregrafie” militară reflectă un conflict controlat, care fierbe mocnit, dar nu a atins încă un punct critic.
Trump, între demagogie și lipsa soluțiilor
În urmă cu doar câteva săptămâni, Trump prezenta acordul cu Iranul drept o victorie istorică. Astăzi, el susține că documentul nu era decât „un test” pe care Teheranul l-a ratat și că, în realitate, „nu însemna mare lucru”.
Schimbarea de discurs ilustrează dificultatea administrației americane de a explica de ce un conflict declarat încheiat a fost reluat într-un timp atât de scurt.
Pentru Trump, dilema este una strategică. O escaladare militară riscă să atragă Statele Unite într-un nou război costisitor în Orientul Mijlociu, exact scenariul pe care promisese că îl va evita.
Pe de altă parte, o retragere sau o nouă concesie diplomatică ar putea fi însă interpretată ca un semn de slăbiciune, atât de către adversari, cât și de către electoratul american.
În acest moment, paradoxul a devenit evident: deși Statele Unite dețin superioritatea militară, Iranul pare să controleze ritmul confruntării.
Iar cea mai dificilă întrebare pentru Donald Trump nu mai este cum să câștige războiul, ci cum să iasă din el fără să transforme un succes deja revendicat într-un eșec politic.