De ce nu recurge Japonia la canibalism? Datorită felului în care se organizează și mai ales cum își administrează resursele umane. În cartea despre lumea niponă scrisă în anii ’80, Costin Murgescu vorbește de „arta japoneză a gestiunii”. Dacă ar citi-o managerii români ar renunța să mai depășească momentele critice pe seama reducerii costurilor cu personalul. Pentru că după ce respectivii conducători dau angajați afară constată că tot au pierderi. Oare de ce? Pentru că nu schimbă nimic în modul de gestionare!
Acesta este „modelul” românesc, dar se pare că el se „globalizează”, în măsura în care, după cum observam cu o altă ocazie, când acționează zicerea „too big to fail”, acționarii nu se străduiesc să aducă cei mai buni manageri care să administreze. Şi când diviziunea muncii funcționează defectuos se observă că populaţia se supraîndatorează şi e suprataxată ca să se „albească” corupţia politică.
Dar haideţi să detaliem problematica menționând că masa monetară creşte lent când dezvoltarea unei societăţi e sinergică. Există spor natural, masa bănească se majorează pentru a intermedia schimburi mai mari şi preţul activelor e cvasiconstant.
Atunci când te întinzi însă mai mult decât îţi permite plapuma, când iei cu iresponsabilitate din potenţialul viitorului, cu credit, se produc bule la nivelul activelor, ce sunt ulterior socializate.
Cam acest lucru se vede când discutăm de prețul activelor, susţinut de Prima Casă, Programul Rabla şi relaxarea cantitativă (QE).
Numai că acestea sunt metode pompieristice de a rezolva problema, iar când e afectat rolul banilor de a mijloci schimbul, oamenii îşi achită cu greutate datoriile, ba chiar intră în incapacitate de plată. Cine încearcă să ajungă banii la populaţie prin credit, în locul nivelului de trai, constată că puterea de cumpărare nu e echivalentă cu cea de cheltuire. Și a spune că e vina populaţiei că nu se restructurează, când, de fapt, cea care este rezistentă la reformă e clasa politică, reprezintă un atentat la democraţie.
Un ultim fapt ce trebuie subliniat e acela că noi, ca planetă, suntem un sistem închis. Nu luăm resurse din altă parte şi depindem de felul cum le exploatăm. În momentul de faţă se observă că o facem cantitativ şi nu calitativ.
Dezvoltarea calitativă înseamnă educaţie şi legislaţie economico-socială, care să stimuleze elitele să iasă din spaţiul închis. Iar aici merită pusă întrebarea: Ştiţi de ce s-au apucat unii să-i cucerească pe alţii? Ca să le ia resursele.
Cu concluzia: fie procurăm resurse noi, fie - dacă n-o facem şi funcţionăm ca până acum - ajungem la canibalism.
E adevărat că Malthus consideră că sărăcia, epidemiile și războaiele sunt factori pozitivi pentru omenire, dat fiind că asigură echilibrul între mărimea populației și cantitatea mijloacelor de subzistență.
Preocupat de suprapopulare, Malthus recomandă căsătoriile târzii, contracepția, migrația. El arată acuzator către „legile” săracilor, ce diminuează mobilitatea forței de muncă și încurajează natalitatea. Noroc de Revoluția Industrială și saltul calitativ! Deși Malthus îl inspiră pe John Maynard Keynes, în măsura în care susține că economisirea în exces dereglează echilibrul dintre producție și consum. L-a contrazis pe Jean-Baptiste Say că piețele se pot autoregla!
Menționarea lui Malthus nu poate aduce argumente în favoarea războiului și canibalismului. Mai bine s-ar observa că IT-ului îi sunt puse la dispoziție excesiv de mult resurse și principalele „progrese” care se fac sunt în direcția supravegherii indivizilor. Asta în contextul în care științele fundamentele nu beneficiază de la fel de mult suport și nu se produce saltul calitativ care să îndepărteze spectrul războiului și al canibalismului. Deosebirea, așa cum observa Saul Bellow în Iarna decanului - o carte inspirată în mare parte de România, dar la care se raportează acum ca model, din cât se vede, întreaga lume - ar fi că istoria și literatura pot fi falsificate, dar matematica și fizica rămân incoruptibile.