De la basilica în slujba căreia a fost jertfită Ana a lui Manole și sub bolțile căreia și-au îngropat nemurirea regii și reginele României până la bizara, imemoriala și fascinanta bisericuță săpată în gresia muntelui îngenuncheat dinspre Râul Doamnei spre satul Corbi, istoria pulsează încă pe ulițele întortocheate ca un vis frumos.
„Ia, la baba, o pereche de ciorapi, nu te uita lung în soare, că acuș’ cade iarna pă noi! Ia, că-s ieftini și-s din lână bună de la mioarele noastre coborâte de sus, din munte. Cu mâna mea i-am împletit… Ori poate poftești la o afinată, o miere de ghimpe, o țuică tare...”. Cu andrelele strânse în palma bătucită, înfășurată în basma și trei rânduri de veste-vestuțe, femeia îndoită ca o coarbă coboară prispa casei vechi din cerdacul căreia împletea fuioarele de lână și minutele vieții. „Uite, toate ilicele ăstea-s brodite cu deștele-astea strâmbe!” Băbuța întinde spre mine zece noduri umflate de trudă, apoi proptește cinci dintre ele pe gâtul unui pet la jumate’ plin ochi cu o licoare galben-tulbure: „Uite, afinată, maică, dulce ca viața!” Baba-Ciorap (cum am botezat-o scurt în gând) râde înfundat dezvăluindu-și singurul dinte disponibil. Privesc chiorâș prin plasticul încheiat cu dop coca-cola, când o voce repezită de muiere sparge monologul înfiripat între mine și bătrână: „Unde ți-e, bre, capul? Nu vezi că-i lauzi afinata și-i întinzi palinca de pere?” „Ce palincă, mamă, că-i afinată. Ori nu e? Dumnezeu s-o verse”, bolborosește Baba-Ciorap cu bărbia tremurând în nodul năframei.
Trei femei, trei generații
Pe sub portița din lemn arcuită peste zidul din piatră se adună zvon de voci în blugi și pantofi lucioși - „Hai să-nchinăm și aici!” - și perechea italiano vero (două buze de rățoi și-o burtă de hienă sătulă) se opintește pe scări în sus, spre peretele stâncos, adunând în urma ei șaneluri scumpe și ocheade mustrătoare: „Nu-i mai satură Ăl de Sus de fetișcane și dezmăț. Banu’, maică, le-a luat banu’ mințile și la zăludele astea!”. Baba-Ciorap îmi împinge împăciuitoare două sticluțe cu afinată (turnate de fiică-sa, muierea răutăcioasă, direct din damigeana din pod în recipientele oferite de noi), o pereche de șosete de lână ce-ar fi putut încălța (și) un uriaș, plus un kilogram de miere din ghimpe (oare?) la borcan de sticlă. „Cât face?” „Păi, băiatu’ babii, e 13 lei butelcuța cu afinată, mai pune 13 lei, că ai luat două, apoi încă 25 de lei pentru ciorapi și 30 de lei pentru kilu’ de ghimpe”. „80 în total!”, decretează răutăcioasa, secondată de fiică-sa, nepoata Babii-Ciorap: „81!”. Trei femei, trei generații cad până la urmă de acord asupra a 80 de lei, suma pe care am achitat-o pentru produsele neaoș-românești vândute în poarta Mănăstirii Corbii de Piatră.
Chivernisirea apei și a electricității
Solicitată la poză, Baba-Ciorap își potrivește atent baticul, apoi o pereche de ochelari cu rame aurii, iar la sfârșit îmi zâmbește meșteșugit: „Apăi, mamă, io-s gata, am strâns 78 de ani, mă duc mâine-poimâine, în spinarea voastră rămâne țara asta frumoasă și mănoasă. Noi ne-am descurcat așa, cu ce ne-a dat Dumnezeu, trudind de dimineața până seara. Am adunat fructele pădurii, am strâns ghebele, vânatul, mierea, peștii, le-am mai vânturat pe-aci, prin fața sfintei biserici, am mai scos un ban cinstit de la turiști, că de stăteam doar în amărâta mea de pensie... Ce-o mai urma, voi știți. Grijă să-aveți de țarină, să nu v-o fure alții, auzi?, că mulți români au mai murit s-o apere!”. Baba-Ciorap își trece mâna aspră peste fața ca un măr deshidratat, ciupit de riduri și cute adânci: „Du-te, fă, fată, de fă-le oamenilor ceia niște cafea, nu vezi că-s zoriți?!” Își alungă fiica în bucătăria improvizată în curte cu un gest larg: „De vreți, facem și limonade, că-i apă destulă.” Apoi, sec: „Cât să coste, 8 lei, 10 lei, depinde, doară plătim și noi apa, gazele la butelie… Că nu știu de ce dăm noi bani pă apă când Valea Doamnei curge ici și are unde așa bune. Se risipește degeaba. Ar trebuie strânsă, împărțită pe degeaba la oamini. Așa și cu curentul. Păi, la ce mai facem noi baraje de-alea, hidrocentrale, auzi, dacă tot plătim la curent de ne seacă buzunarele, hai?”.
Lemne, pietre, legende
Îi încuviințez gândurile rostite pe șleau cu o înclinare scurtă a capului, în vreme ce Baba-Ciorap clipește viclean: „Avem de toate aci, la Corbi, și lemne, și piatră, și nisip. Ba chiar și mănăstire frumoasă - palma dreaptă i se deschide protocolar spre gresia muntelui din fața noastră, în care înaintașii babei și ai noștri și-au zidit, de sute de ani, crezurile și speranțele -, și povești, și legende. Am putea trăi bine doar de pe urma lor, da’ cine să le pună la treabă, ai? Cine? Că-mi pare că tinerii de azi muncesc mai mult pentru alții decât pentru ei”. Lecția de „bisnis” a Babei-Ciorap se încheie cu o urare din inimă: „Să umblați pe poteci frumoase, mamă, mergeți sănătoși!” Peste glasul înecat al bătrânei, peste cerul Corbilor și al munților, peste cruciulița strâmbă sumețită în vârful bisericuței din lemn soarele neverosimil de noiembrie își întinde leneș luminile galbene, pecetluind în azurul lui indiferent îngrijorările și înțelepciunea babei, nepăsarea și superficialitatea noastre.
Corbii de Piatră, scurt istoric al locului în care Neagoe Basarab împărțea dreptatea
Prima atestare documentară a mănăstirii Corbii de Piatră - 23 iunie 1512 - nu reprezintă și data înființării așezământului. Caracteristicile stilistice și calitatea picturii însoțite de inscripții exclusiv grecești permit datarea cu certitudine a ansamblului rupestru de la Corbi la începutul secolului al XIV-lea. Ansamblul creștin constituie de altfel dovada existenței unor nuclee monastice de tip anahoretic în Țara Românească încă dinainte de organizarea bisericii muntene din secolul al XIV-lea;
Biserica rupestră de la Corbi derivă tipologic din bisericile-sală cu două altare dedicate unui hram dublu și caracteristice lumii bizantine din secolul al X-lea. De altfel, ea se înrudește tipologic cu grupul de biserici rupestre din Capadocia (în Turcia de astăzi);
Magdalina a închinat mănăstirea domnului pământean
La 23 iunie 1512, monahia Magdalina, fiică și soție de boier, proprietară a moșiei Corbi, reînființa basilica de la Corbii de Piatră, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe care o închina domnitorului Neagoe Basarab (căruia îi era mătușă bună), mănăstirea căpătând astfel statutul de așezământ religios domnesc. Corbii de Piatră devenea astfel și prima mănăstire de călugărițe atestată documentar din România; după doar trei ani de la (re)înființare, probabil din cauza condițiilor vitrege de viețuire, la Corbi erau aduși călugări, maicile fiind mutate la mănăstirea Cornetu;
La începutul secolului al XIX-lea, biserica a fost modificată, luând înfățișarea pe care o are și astăzi. Atunci, arhiereul Iosif de Sevasta a luat hotărârea de a mări sfântul locaș, dăltuind în stâncă un pronaos de 5,5 metri pe 4,5 metri cu intrare spre nord în naos. Tot atunci a fost spart zidul despărțitor dintre cele două altare, din care a luat naștere noua sfântă masă, și s-a construit o nouă catapeteasmă;
În partea sudică se află trapeza mănăstirii, care în vechime slujea și de divan, când domnitorul țării lua parte la hramul mănăstirii, prilej cu care judeca cele mai grele procese și stingea neînțelegerile corbenilor.
Surpare de Înviere
În 1882, în timpul slujbei de Înviere, peretele vestic al naosului s-a surpat, nevătămând însă pe nimeni, iar credinciosii, în vara aceluiași an, au adus meșteri italieni cioplitori în piatră de la Albeștii de Argeș, care au cioplit din stânca surpată niște cărămizi uriașe, cu care au reconstruit peretele prăbușit.
171 km este distanța rutieră între București și comuna argeșeană Corbi, așezarea în care se găsește și Mănăstirea Corbii de Piatră.
Biserica rupestră de la Corbi a fost săpată în peretele masiv de stâncă, înalt de circa 30 de metri și lung de 14,5 de metri.
„Îmi pare că tinerii de azi muncesc mai mult pentru alții decât pentru ei”, „Baba-Ciorap” din satul Corbi, Argeș
„Avem de toate aci, la Corbi, și lemne, și piatră, și nisip. Ba chiar și mănăstire frumoasă”, „Baba-Ciorap” din satul Corbi, Argeș
Deasupra mănăstirii Corbii de Piatră, încastrată în gresia muntelui, se află o cruce de piatră din 1700, iar în fața bisericii este paraclisul de lemn cu clopotniță construit în 1890.