În 1958, Ludwig von Mises explica, într-una din prelegerile sale ţinute în Argentina, la puţin timp după ce ţara sud-americană scăpase de Juan Domingo Perón, de ce e nevoie de investiţii străine. Pentru că atunci când un spațiu nu are suficient capital, de care depinde prosperitatea locuitorilor, singura variantă este să-l importe.
Numai că Argentina în loc să ţină cont de mesajul liberal al lui Mises îl readuce în 1973 pe Perón la putere. Nu o deține prea mult, dar suficient cât să-i confirme lui Ceaușescu, cu care se întâlnește în România, că naționalismul socialist este calea de urmat și Elenei Ceaușescu să-i ofere un model, cea de-a treia soție a președintelui argentinian, Isabel, al doilea om în stat și succesoarea lui Juan Domingo după moartea acestuia survenită în 1974. Era o perioadă în care vecinii din Chile eliminau socialismul, pentru a schimba în cele din urmă armele pe economia de piață, iar Ceaușescu îi primea pe refugiaţii chilieni care luptaseră pentru justiție socială și le ridica blocuri de locuit în cartierul bucureștean Drumul Taberei.
La fel de important este însă că înainte de Isabel a fost Evita. Starul de cabaret Eva Duarte nu i-a sedus doar pe muncitorii, țăranii și soldații care au crezut în revoluția de sus în jos a lui Perón și pe care i-a mobilizat ca să-l elibereze pe acesta din detenție, ci și pe regizorul Alan Parker și scenaristul Oliver Stone, care au realizat în 1996 filmului Evita, după musicalul omonim al lui Andrew Lloyd Webber, care a câștigat un Oscar pentru cea mai bună melodie, cu Madonna în rolul Evei, devenită ulterior Perón și cu Antonio Banderas interpretându-l pe Ché Guevara.
Nu știu dacă am făcut bine că am început prin a-l prezenta pe Perón ca pe un „cultivator” de emoțiii, dar seducția maselor a reprezentat cel mai important element pe care s-a bazat. Evita își ajută soțul să devină pentru a doua oară președinte în 1951 și apoi moare, ceea ce e văzut ca un sacrificiu demn de musical și film, care face publicul să plângă (chiar dacă acesta e îndemnat să n-o facă în cântecul Don’t Cry for Me Argentina).
The Economist îl prezintă pe Juan Perón ca pe un fan al lui Mussolini, și asta l-a făcut - completez - să accepte refugierea unui număr mare de naziști după război, chiar mai mulți decât a găzduit Getúlio Vargas în Brazilia, președinte și el în două rânduri și promotor al unei constituții semifasciste, inspirată din corporatismul mussolinian.
Și totuși Perón este „peste” Vargas ca notorietate. El zice, potrivit The Economist, că se pune „în serviciul complet al adevăratului popor argentinian”. Eva îngroașă pastișa: „Nu vreau nimic pentru mine. Vreau să fiu doar scutul lui Perón și steagul poporului meu”. Iar în ultimul ei discurs, dinainte de a muri de cancer la 33 de ani, afirmă: „Voi face întotdeauna ceea ce vor spune oamenii”.
Acestea sunt elementele de bază ale populismului, apreciază The Economist. Pentru început e nevoie de un leadership charismatic, căruia i se datorează loialitate absolută. Și totodată ajută la invocarea noțiunii de „popor adevărat” și de inamic care i se opune - „oligarhia” și Statele Unite. Un strop de dramă e adăugată la amestec, Eva - o victimă tragică, alături de angajamentul față de justiția socială: ziua de muncă de opt ore, creșteri salariale, concedii plătite, asistență socială.
Perón a fost răsturnat de o lovitură de stat militară în 1955, fiind acuzat de demagogie. Numai că „Justicialismo”, cum e numit oficial perónismul, a făcut prozeliți, care au dominat de atunci scena politică argentiniană. Ba chiar l-au mai adus pe însuși Juan Perón încă o rundă la putere, alături de cea de-a treia sa soție, Isabel, ceea ce avea să influențeze America Latină, dar și cupluri și țări din afara zonei, precum Ceaușeștii și România. Totul fără Chile, bineînțeles, care a punctat, în schimb, la productivitate, competitivitate și corupție scăzută.
Perónismul, ca orice mișcare care cultivă emoția, capătă aspect de sectă, ceea ce-l face greu de înlăturat. Pe 17 octombrie e un fel de Sf. Juan Perón în Argentina, Ziua loialității peróniste, dată la care Evita a mobilizat în 1945 sindicatele muncitorești să-l elibereze pe colonelul Perón din închisoare. Asta o face pe mica fermieră Sonia Manzoni, citată de The Economist, să afirme cu „religiozitate”: „Peróniştii pot greşi, dar trebuie să continuăm să fim perónişti”. Femeia cu nume italian face parte din Movimiento Evita, o mişcare socială perónistă.
Problema este însă - așa cu remarcă The Economist - că populismul generează așteptări pe care nu le poate îndeplini. Inflația se plasează aproape de 100% și argentinienii sunt din ce în ce mai săraci și datori, după ce în prima parte a secolului XX, cam atunci când inventau tangoul, formau una dintre cele mai bogate națiuni din lume și atrăgeau un val semnificativ de migranți italieni, iar la jumătatea anilor ’70 clasa de mijloc era dominantă. Din păcate au venit la putere cu o platformă neoperónistă Nestor Kirchner şi Cristina Fernández de Kirchner, soţ şi soţie, care au condus pe rând Argentina, cam în stilul Juan şi Isabel Perón, și - după cum am spus și cu altă ocazie - au desăvârșit sărăcia. Argentina este campioană mondială la fotbal, dar pe buza falimentului. Chile - în urma vecinilor de la est în perioada preperónistă, cu o populație mult mai mică - e stabilă economic și se dezvoltă! În momentul când în cel de-al doilea stat sud-american Chicago Boys - așa cum au fost denumiți de Milton și Rose Friedman - încercau să impună ideile sănătoase capitaliste, rezultatele nu au venit instantaneu, cam la fel cum s-a întâmplat și în Regatul Unit pe timpul lui Margaret Thatcher, căreia i-a trebuit ca să rămână la putere în 1983 o victorie militară asupra Argentinei pentru păstrarea insulelor Falkland, Georgia de Sud și Sandwich de Sud obținută și cu ajutorul informațiilor primite de la chilieni. Atât în Chile, cât și în Marea Britanie contează însă că a fost „formatat” definitiv spiritul în favoarea laissez-faire economics, esența free-market capitalism. Din câte se observă sunt „secte” și „secte”, unele sărăcesc pe termen lung, altele induc prosperitatea.
O ultimă întrebare ar fi oare câți perónişti au fost printre milioanele de argentinieni care au sărbătorit la Buenos Aires al treilea titlu mondial la fotbal câștigat de echipa Albiceleste, în condițiile în care justicialismul perónist este încă la putere, așa cum a fost în 16 din ultimii 20 de ani, după cum remarcă The Economist? Poate că a venit momentul ca ei să spună: Messi, nu Perón!