Cu o zi înainte de descinderea în munți (cu gândul la răcoreli și răsfățuri ochioase), o veste înspăimântătoare a vuit dinspre Bucegi. Moartea violentă a unei tinere undeva pe spinările arcuite ale Jepilor Mici, hăituită de o ursoaică și prăvălită apoi în hăurile Cascadei Spumoase, ne-a strâns inima și restrâns exuberanțele. Și-apoi, cum n-am dibuit niciun contact viabil cu Cabana Caraiman, loc ales inițial pentru odihna din prima zi, am reconfigurat traseul. N-am mai urcat spre Platou pe sub telecabinele ce zumzăie neobosite pe deasupra Bucegilor, ci în ele, la grămadă cu grămada, țintind să înnoptăm pe acoperișul Omu.
Un șarpe molatic urcă verticalele
În mai puțin de 15 minute eram sus, la „Babele”, sufocați de efluviile companionilor cu bilet dus-întors (215 lei/adult; 105 lei/copil - un „plin” la mașină, vorba unui prieten). Privind în colb, din cabina-cușcă spre despletirile cascadei-sperietoare - sperietoare pentru noi -, n-am apucat decât să constatăm, surprinși, că oamenii se apropiaseră din nou de undele reci ale apelor, dând uitării drama neuscată încă în media. Pe lângă temerarii aciuați lângă pietrele umede, un șarpe molâu se deslușea pe potecile subțiri ale Jepilor, târându-se spre lanțurile înălțimilor. „Cei cu adevărat curajoși!” - am gândit în timp ce dibuiam treptele tocite ale clădirii ce leagănă, strânsă în funii groase de sârmă, cabine pline ochi cu ființe și provizii între Bușteni și Babele/Peștera.
Tres chicas españolas
„Cruz de los Héroes, Cruz de los Héroes!”. În spatele nostru, tres chicas españolas, măslinii, subțiri ca niște lostrițe, cu părul lung strâns în cozi de andaluzi pursânge, dinți albi și zâmbete seducătoare, desfăceau pătrățele dintr-o hartă lucioasă: „Vamos, vamos!”. Degetul celei mai sprințare s-a repezit înainte, a atins fugar tăblița indicatoare din fața noastră, confirmând astfel los datos cartográficos - 1h/1h și 30 min. -, și-a reglat rucsacul ușor și și-a împins în față, nerăbdătoare, pieptul și bărbia: „Vamos, vamos!”. Cele două însoțitoare s-au împotrivit slab: „Esfinge, Esfinge...”, adică „Sfinxul, Sfinxul”... În zadar. Zvârluga se avântase deja pe poteca spre Crucea Eroilor. În trei secunde, indecisele au urmat-o.
Muțenia de la „Babele”
Noi, stânga și-n sus, spre Babe, spre Sfinx, împiedicați din doi în doi pași de frumusețea delicată a florilor-steluțe albe (nu le știu numele, așa că le-am botezat ad-hoc) ce izbucneau din grohotișul nisipos al masivului. Până-n Cabana Babele - morocănoasă, scorojită, mândră și greoaie în muțenia ei, deconectată de la priza vizitatorilor cel puțin până la anul; între timp, odată cu schimbarea proprietarilor, vor fi demarate probabil lucrări de reabilitare -, tarabe improvizate șarjau simțurile (fără să le desfete, aș zice) cu miasme de prăjeli și porumb fiert/copt. „Ia știuletele, ia bomba caldă! 10 lei bucata…”.
Ochiul șiret al comerțului
Am trecut razant cu acești negustori ambulanți, surprins, ușor iritat. Nu mă așteptasem, poate, la un asemenea tărăboi sus, mai ales că „Babele” era închisă. Dar iată că ochiul șiret al comerțului clipește și la 2.200 de metri altitudine. „Venim de aci, de la Piatra Arsă, urcăm cu mașinile. Dacă ai una mai zdravănă, așa, deșerți marfa lângă Sfinx”, avea să mă dumirească un vânzător de știuleți. M-am împleticit mai departe printre glezne groase de babete zburătăcite aici în pripa unor ambiții octogenare. Mai departe, printre bărbați cu bustul descoperit, bronzați „tractorește”, cupluri fine legate de degete lungi și căprioare cu obrajii și picioroangele albite de sulimanuri (de protecție solară), mai departe printre grupuri de dame întinse întru desprindere de grunzul orașelor…
Sfinxul punkist (nepăsător)
La prima vedere, Sfinxul nu se dezvăluie. Încremenit într-o ruină scobită de abraziune și mușcături ale timpului, tace nepăsător. Tace îmbătat de surâsul orbitor al soarelui. Pur și simplu n-are organ pentru vânzoleala verii. Abia dacă-i dai roată, la a treia sau a patra spiță, Sfinxul începe să-și etaleze miracolul: bărbie fermă, buze strânse într-un sărut amânat pentru totdeauna, nas de șoim neîmblânzit, găvane misterioase, frunte înaltă ce se pierde într-o creastă de punkist. Nu-i, fără îndoială, un chip muritor. Acest sfinx faimos al Bucegiului nici măcar nu-ți condiționează accesul de o ghicitoare: ce merge dimineața în patru labe, ziua în două picioare și seara în trei? Te lasă pur și simplu să treci mai departe, pe drumul Omului, al Crucii, ori al pierzaniei…
Un copil neînvins
Noi am apucat calea Crucii, încă anesteziați de splendoarea iberică (evocată mai devreme). Zeci, sute de semeni ne-o luaseră deja înainte. Printre ei, un copil cu călcâiul piciorului drept smintit în sus, agățat de palma părintelui într-un act de dârzenie aspră. Golgota lui, atacată în zbor sacadat de fluture narcotizat de libertatea alegerilor nemăsurate, ni se desfășura ba înainte, ba înapoi, rușinându-ne, împingându-ne în smerenie și reculegere. Stângul (apăsat), dreptul (pas-fulg de felină rănită), clătinare, redresare, încurajare, stângul (apăsat), dreptul (pas-fulg de copil rănit)… Ochii băiatului cătau spre tată, spre cer, spre albastrul curat, într-o rugăciune mută ca sfinxul. Între umerii largi ai Caraimanului, copilul s-a oprit, iar ochii lui căprui, umeziți de efort și voință, au coborât să se odihnească pe Crucea Eroilor.
Două portocale
Între crucea puștiului neînvins (de nenoroc, de disperare, de deznădejde) și crucea noastră, a neamului, de fapt, a (stră)moșilor căzuți în Marele Război, s-a așternut o liniște spartă ici-colo de zumzetul libelulelor și de-a lungul de brâna aeriană ce unește Jepii cu abruptul Caraimanului. Ne-am învârtejit spre șisturile cristaline ce suportă monumentul într-un suflet, șarjând mici carpete vesele de clopoței și cimbrișor. Jos, adică sus, deasupra Bușteniului, ne-am oprit buimăciți. Baiului puteai să-i atingi cu mâna. La fel, Piatra Craiului, Postăvaru, Piatra Mare, Grințieș, Ciucaș… Pe prispa de fum a Crucii, imponderabile deasupra hăului de piatră, trei ciute spaniole împărțeau două portocale și o conservă cu boabe de porumb. Și râdeau. Și se bucurau. Și se mirau (și nu prea) de frumusețile Bucegilor.
Valsând pe sub Cerdac, dansând la izvorul Ialomiței
Și ne-am (în)veselit și noi, și-am mâncat scovergi meșterite de bunica acasă, și-am uitat de fata moartă și de ursoaica moartă și de destinul lor rău. Ne-am urnit apoi mai departe, spre claia Caraimanului, pe sub Coștila, spre Omu. Și ne-a plouat rece, și ne-a cântat vântul, și ne-a părut că silueta cabanei de pe acoperișul Bucegiului fuge de noi. Dar nici că ne-a păsat. Departe de arșița urbelor, ghiceam, în gresiile fumegânde și curbele de calcar, babe noi și sfincși (ce plural bizar!) mai prietenoși. Și decupaje scămoase, dar distinse de Leontopodium alpinum. Și-așa, valsând pe sub Cerdac și dansând la Mecet, am atins Omu, unde, ce să vezi?, o apă la jumate’ costa 10 lei, o bere „Caraiman” la doză, 15 lei, un pat/noapte, 75 de lei, o ciorbă (decentă) de fasole din două polonice mititele, 25 de lei, iar un bol cu doi cârnăciori (cei mai ieftini de la supermarket) și o mână de fulgi de cartofi ... na, c-am uitat prețul...
10.000 de euro, chiria/sezon la Cabana Omu
Peste ușurătatea ființei care și-a atins ținta, care și-a împlinit o secundă a vieții, savurând-o, s-a dezmeticit la un moment dat vocea lui Andrei, noul cabanier de la Omu: „E greu să răzbești aici. N-avem nici apă, nici curent electric, nici drumuri bune”. „Aveți, totuși, șițe deasupra capului, gaze și un izvor bun la nici o mie de metri distanță (ce poate fi captat și exploatat). Și un peisaj unic, ce se desface spre Valea Ialomiței, Valea Cerbului, Bucșoiu, Gaura, Mălăiești, Țigănești... Și multe legende. Și mii de oameni care urcă anual până aici. Și o toaletă execrabilă”, zic (în gând, detașat, pipăind Acele Morarului). „Am luat cabana în iunie, în chirie până-n octombrie-noiembrie, cât o merge, pentru 10.000 de euro. Om scoate oare banii ăștia?”. Andrei e de meserie bucătar, a gătit (și) în stiluri simandicoase în Germania, în Occident, în Europa bună, deh... La „Omu”, ciorbe de legume, omlete, cafele, ciubucuri...
Măgarii sparg, prin frecare, dozele de bere (măcar de le-ar fi băut)
Vechiul și actualul proprietar al Cabanei Omu i-ar fi solicitat noului întreprinzător 500.000 de euro pentru o vânzare definitivă, sumă considerată exagerată. „Păi, am curaj să fac împrumut la bancă pentru banii ăștia? 200.000 de euro ar fi fost, poate, o ofertă plauzibilă”. În seara de luni (iulie 2024) ce coboară implacabil peste mirele și anemometrele stației meteo de la Omu, tânguirea lui Andrei rulează în surdină: „Aduc marfa până la Piatra Arsă, cu mașina. De-acolo, cu ATV-ul, ori cu măgarii, ori cu cârca până aici, la cabană. Dă bani la ciobani, pentru măgari - care, din cauza obiceiului de a se freca de stânci, sparg multe cutii de bere -, stai cu frica-n sân din cauza urșilor...”. Păi? „Zilele trecute, când reveneam la Omu, pe la Cerdac, ne-a ieșit în față un urs. Uuuuh... Mare! S-a mai și ridicat în două picioare... I-am aruncat în față niște doze de bere, am strigat la el, s-a retras până la urmă în jos, pe Valea Cerbului. Dar dacă nu se speria și înainta spre noi? Ne-ajung ursoaica și puiul care ne calcă regulat cabana. Mai ieri ne-au zgâriat ușa cu ghearele, uite, aici...”.
Căderi (în moarte, în timp, în vise)
La „Omu”, dincolo de mirările firești ale vieții, răzbat și nedumeririle morții: „Dar de ce să chemi la intervenție pe Jepii Mici, jos, pe căderea Spumoasei, salvamontiștii de pe Platou? Nu erau la o aruncătură de băț cei din Bușteni? N-ar fi ajuns ăia mai repede? Doamne, să fi văzut ce poze! Înfiorătoare! N-am putut să mă uit la toate. Cică ursoaica ar fi apucat-o de gambă, fata s-ar fi împiedicat și ar fi căzut în prăpastie. Asta ar fi omorât-o, căderea!, nu rănile provocate de animal”. Nu mai ascult, nu mai văd, nu mai simt prezentul, cad, la propriu, în timp (vorba lui Cioran Emil), în patul (suprapus) scorțos, cad în vise, în împliniri, în dorințe de nerostit.
2.507 metri altitudine măsoară vârful Omu din Munții Bucegi (sunt vehiculate și valorile 2.505, ori 2.514)
Cabana și Stația Meteo „Vârful Omu” sunt cele mai înalte puncte locuite permanent din România
215 lei/adult și 105 lei/copil costă un „dus-întors” cu telecabina pe ruta Bușteni-Babele
75 de lei costă un loc de cazare (un pat) la Cabana Omu; 25 de lei - o ciorbă (acceptabilă) de fasole; 15 de lei - o doză de bere „Caraiman”
„Am luat cabana în iunie, în chirie până-n octombrie-noiembrie, cât o merge, pentru 10.000 de euro. Om scoate oare banii ăștia?”, Andrei, cabanier la „Omu”.