„«Unde și-a dus mutul iapa» este o trimitere făcută cu năduf, după stricarea unei prietenii («ruperea căruței»), la supărare. Cu ocazia dată, se poate ajunge și «unde a dus surdul roata» (ia fiecare ce apucă). Sau chiar mai departe: «unde a înțărcat cel rău plozii» - «domiciliul»/ «cuibul matern» neputând fi altul decât iadul, un loc îndepărtat, lugubru, de la care nu poți decât să-ți întorci privirile (adeseori imprecațiile pe tema dată îmbrăcând o coloratură sexuală). Fără doar și poate, surdul se tot duce cu roata sa, neluând aminte la cei care l-ar atenționa de vreo primejdie («ducă-se învârtindu-se», așadar), în vreme ce mutul nu ar putea spune unde a dus iapa (astfel că nu vom afla de loc vreodată) - ori, rătăcind la întâmplare, în depărtări, chiar n-ar ști să se mai întoarcă acasă - neavând grai să întrebe pe cineva”, remarca antropologul Gheorghiță Ciocioi în deschiderea unui nou episod al „Dicționarului cultural”.
Călare pe iapă în tărâmul celălalt
„În folclorul balcanic și cel slav răsăritean - a completat filologul -, «mutul» e înlocuit, mai ales în basme, de un personaj al cărui nume (Petăr, Vanea etc.) este întregit de calificativul «nebunul», sau «prostul». Adeseori, acesta are noroc, în ciuda neghiobiei sale, călătorind pe un cal/iapă până pe tărâmul celălalt (din întâmplare, fără să aibă habar), ori printr-o lume îndepărtată populată de zmei, cotoroanțe și alte ființe fabuloase. Alteori «își duce iapa» în locuri care «îi priesc» și unde zăbovește din destul”.
Răpitorul somnului (mitologia nordică)
Mai mult (și diversificat): „Calul (iepele albe, ori sure, mai cu seamă), în mitologiile germanice, dar nu numai, poartă pe om (sufletul) între lumea noastră și lumea cealaltă. Cuvântul coșmar, în folclorul nordic, este legat, de altfel, de «spiritul de noapte» - provenind din credința că o astfel de ființă fabuloasă răpește sufletul omului în timpul somnului. În cazul dat, «spiritul de noapte», înfățișat (și) ca o iapă, se confundă adeseori cu demonul (căruia i se dă uneori numele de «mutul» în folclorul românesc și balcanic), ce aduce nu puține chinuri sufletești. - O trimitere, așadar, la cel rău - cât mai departe de cel cu înjuria în cauză și de lumea lui «armonioasă»”.
Ritualurile noastre: îngroparea călușului
Nu în ultimul rând: „O altă tălmăcire, legată de obiceiurile și ritualurile românești, ar fi că «mutul», la «îngroparea călușului», ascunde/ duce «iapa» (ciocul, iepurele, țărușul cu blană, ce simbolizează calul mitologic, ce se bate în curtea gospodarului în care se joacă călușul) într-un loc îndepărtat de sat, neștiut de cineva, neavând voie să vorbească despre aceasta prin jurământ. Prin urmare, comunitatea nu știe unde «a dus mutul iapa», trimiterea fiind: să te duci departe de aici, să nu se mai știe de tine”.
«Asta să i-o spui lui mutu’!»
O altă expresie relaționată cu cel lipsit de darul vorbirii: „Asta să i-o spui lui mutu’!” Și explicațiile antropologului Gheorghiță Ciocioi: „O persoană lipsită de darul vorbirii nu te-ar putea contrazice în cele afirmate (neadevărate, exagerate), părând astfel că ești crezut. Mutul la care cineva este expediat pentru confesare, de asemenea, poate fi un personaj fictiv, un «interlocutor» irelevant pentru o discuție serioasă, ori chiar un măgar («mutu de la manutanţă»)”.
„A tăcea mâlc”
Și dacă tot i-am scuturat pe „muți” de conotațiile lor culturale, să mai încercăm o expresie din același cerc: „a tăcea mâlc”. „Expresie cu origine uitată, are înțelesul de «a amuți», a nu mai scoate un cuvânt. Cel de-al doilea termen (mâlc), de origine slavă, întărește, practic, verbul românesc - mlŭčati (slav) = a tăcea. Folosit și în limbile slave moderne: «mălcea» (bulgară) = a tăcea”.
Pitic - pitulice, (a se) pitula, Pitiș, Pitești
Și-acum, de la „muți”, la „pitici”! De unde provine acest cuvânt bizar până la urmă: „pitic”? Gheorghiță Ciocioi, din nou la catedră: „Este un termen trecut în dicționarele românești, în mod greșit, ca având etimologie slavă. «Pitikŭ», în fapt, nu e reținut de vreun dicționar vechi slav în forma dată. Singurii care folosesc o formă apropiată de cea românească sunt sârbii și croații: «patuljak» («pituljak», în unele variante de limbă). Considerând termenul ca fiind unul dalmato-romanic timpuriu, din latina vulgară, ori chiar vlah, vecinii noștri îl leagă de latinescul «putillus»/ «puttulus» - (băiat) mic, (om) neînsemnat, derivat din «putus» - «copil»/ «băiat», cu un sufix slav”.
„Păzirea de moarte”
„De altfel - a urmat Gheorghiță Ciocioi -, în română, există termeni apropiați ca sens de termenul moștenit în aceste limbi: (a se) pituli (pitula), pitulice. «A te piti» (ascunde, ghemui, a te face mic) și «pitic» nu pot fi, așadar, decât din latina populară. În slava balcanică s-a mai păstrat, de asemenea, tot din latină - ținându-se seama de obiceiul «păzirii de moarte» a unui copil ai cărui frați au murit de mici - numele de Pitu (copil mic pentru care «s-a întrebat» de nume). Pitu, Pitiș - sunt, prin urmare, nume de copii «salvați» prin acest obicei - devenite mai apoi nume de familie - Piteștii putând avea, asemenea Bucureștilor (pornind de la Bucur), un întemeietor nobil pe nume Pitu. Piticul este, în concluzie, un om «cât un copil», scund, părut neînsemnat, de neobservat. (Mă rog, atrage atenția)”.
„Pici”
De la „pitic”, la „pici”: „«Pici» este un cuvânt de origine persană (pīç) intrat la noi pe filieră turcică (folosit curent astăzi de mai multe popoare turcice). Înțelesul inițial era de «copil din flori», pornind de la verbul pēçī = a îndoi, a odula (complica, amesteca - în unele expresii). Codex Cumanicus include termenul persan, folosit printre cumani la începutul secolului al XIV-lea: Lat: bastardus - Fa: pič, Tr: χhunradan [Codex Cumanicus, 1303]”.
Nume cu înțeles uitat: Rizea/ Rizoiu. Ce semnificații ascunde? „Sunt nume întâlnite, în trecut, la noi, și sub formele de Hrizea, Hriza. Frecvente și la sârbi și bulgari, vin din grecescul Χρυσος - aur, de aur. În Balcani, sunt nume date, de asemenea, pruncilor născuți de zilele de prăznuire ale Sfântului Ioan Hrisostom”, a mai relevat etnologul Gheorghiță Ciocioi.
Viclenii pozitive
De unde până unde și-au făcut loc în limba română „mucaliții”?„Hităr/ hitrîi, hitro = viclean în slava veche, în bulgară, rusă, ucraineană (sub formele aferente). În română însă a dat înțelesul de «hâtru» = poznaș, mucalit. «Viclenii» pozitive, asadar... Cât despre «mădăr» (înțelept, în slavă), acesta devine «mândru», «orgolios», în românește (despre «mândre» mai greu de spus ceva)”, a (mai) comentat Gheorghiță Ciocioi.
Lada cu provizii
„Hambar” - cum ne-am ales cu acest cuvânt? „«Hambar» este un termen amintit în Evanghelia de astăzi. La origine, rămâne un cuvânt persan - anbār - cu înțelesul de «depozit, magazie, grânar, jitniță, ladă de diverse dimensiuni pentru făină» etc. În medio-persană, «hanbarag» are același sens. Este înrudit cu sanscritul sambhāra - «a aduna, a acumula provizii». Termenul este prezent în mai multe limbi turcice vechi și noi (hambar, ambar, ombar) de unde l-au preluat, cel mai probabil, și românii. Folosit în trecut și de bulgari și unguri (într-o mai mică măsură prin comparație cu noi, preferându-se alți termeni în cazul dat). Cea mai veche mențiune scrisă într-o limbă turcică - ambārlar (la plural) o găsim în «Aşık Paşa, Garib-name» [1330]”, a conchis antropologul Gheorghiță Ciocioi.
„«Unde și-a dus mutul iapa» este o trimitere făcută cu năduf, după stricarea unei prietenii («ruperea căruței»), la supărare. Cu ocazia dată, se poate ajunge și «unde a dus surdul roata» (ia fiecare ce apucă)”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„O altă tălmăcire, legată de obiceiurile și ritualurile românești, ar fi că «mutul», la «îngroparea călușului», ascunde/ duce «iapa» într-un loc îndepărtat de sat, neștiut de cineva, neavând voie să vorbească despre aceasta prin jurământ”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Considerând termenul «pitic» ca fiind unul dalmato-romanic timpuriu, din latina vulgară, ori chiar vlah, vecinii noștri îl leagă de latinescul «putillus»/«puttulus» - (băiat) mic, (om) neînsemnat, derivat din «putus» - «copil»/«băiat», cu un sufix slav”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„«Pici» este un cuvânt de origine persană (pīç) intrat la noi pe filieră turcică (folosit curent astăzi de mai multe popoare turcice). Înțelesul inițial era de «copil din flori»”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„«Hambar» este un termen amintit în Evanghelia de astăzi. La origine, rămâne un cuvânt persan - anbār - cu înțelesul de «depozit, magazie, grânar, jitniță, ladă de diverse dimensiuni pentru făină»”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog