Absolvent al Academiei de înalte Studii Comerciale (1938), „Nisi” a fost casier, contabil-economist în cadrul Armatei, jurnalist și director al Muzeului Peleș din Sinaia. Toată viața a rămas însă un poet sensibil și manierat, bijutier al literelor frumoase.
Membru al grupării avangardiste craiovene coagulate în jurul revistei „Radical” (pe care o înființează în 1928, ca și pe efemera „Ostașii luminii”, în 1931, editată împreună cu colegul Ionathan X. Uranus), Constantin Nisipeanu „Nisi” a debutat, ca atâți alți congeneri, la arghezienele „Bilete de papagal” (1928). „Economist de profesie, și-a compensat ariditatea tehnică a meseriei printr-o imaginație poetică exuberantă, eliberată mai teribilist în primele plachete de versuri («Cartea cu grimase», 1933, «Metamorfoze», 1934) și sublimată în «Spre țara închisă în diamant» (1937), dar mai ales în emblematicul poem bretonian în zece părți «Femeia de aer. Un poem și două desene» (1943). Ele vor fi elogiate (meritat) nu doar de insiderii grupării avangardiste, ci și de George Călinescu, Ion Caraion și Virgil Ierunca”, aprecia criticul și istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unei minibiografii închinate poetului cu pseudonim literar banal - C. Olteanu.
Simpatii pro-comuniste în interbelic
„Apropiat de gruparea „unu” (la a cărei editură și-a publicat două plachete), prieten cu Sașa Pană și Voronca, Constantin Nisipeanu face de fapt, cum s-a observat, trecerea spre nivelul matur al suprarealismului autohton, reprezentat de Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu și Trost - opina în continuare profesorul Paul Cernat. În pofida simpatiilor sale pro-comuniste din interbelic, nu va deveni o voce a realismului socialist”. În anii ‘50 - mai sesiza Cernat -, „Nisi” are o prezență editorială modestă (basmul în versuri pentru copii Moș Ioniță Făt-Frumos, 1956), iar după destalinizare, când ocupă și o serie de posturi în administrația culturală, va practica intermitent un suprarealism tot mai diafan, în care erotismul sublimat oniric lasă treptat locul unui soi de franciscanism grațios («Cartea cu oglinzi», «Să ne iubim visele», «Păstorul de umbre», «O lăută de frunze», «Păsări de fum», «Fata pescărușului», «Tristețea firului de iarbă», ultimele opuri fiind piese de rezistență ale artistului la bătrânețe).
„Stăpâna viselor”
Printre ultimele comentarii critice: „Constantin Nisipeanu a scris, sporadic, și teatru (de exemplu feeria poetică «Stăpâna viselor», 1968, prefațată solidar de Miron Radu Paraschivescu și ilustrată de Perahim). A murit nonagenar, la fel de discret cum a trăit. Un poet subtil și rafinat, prețuit de cunoscători, dar încă insuficient cunoscut”.
„Tunelul a fost construit din inimi”
„Spre țara închisă în diamant” (1937) și „Femeia de aer. Un poem și două desene” (1943) sunt considerate de critica literară românească cele mai reușite volume de poezii marca Nisipeanu Constantin. Redăm mai jos un fragment, întru elucidare, urmat de câteva tușe critice călinesciene:
Femeia de aer (fragment)
O pădure trece pe lângă noi cu braţele încărcate cu farfurii
Pe care le taie pe jumătate cu o foarfecă
Şi le împarte la trecători.
Prin tunel se plimbă perechi de îndrăgostiţi
Fiecare ducând o pădure în mână.
Apele şi câinii duc câte o cană cu lapte.
Tunelul a fost construit din inimi.
Zidul de sus este tăiat felii subţiri.
O cântăreaţă leagă toate cărămizile de vocea ei
şi cărămizile se aprind.
Cântăreaţa este îmbrăcată într-o rochie de sticlă.
Se văd corăbii trecând prin ea.
Îmi fac loc printre corăbii.
Cântăreaţa invită pădurea la dans.
Mă duc la fund şi mă ridic cu o corabie pe spate.
Întunericul mângăie luna pe frunte cu o floare.
Pantofii din picioarele cântăreţei
Îmi povestesc despre o călătorie
Pe apele unei mâini.
Trecerea spre un suprarealism mai puțin deocheat
Mitul suprarealist, de origine romantică (al „femeii mediatoare”, „feerice”), încununează una dintre cele mai îndrăznețe creații ale lui Constantin Nisipeanu: „Femeia de aer”. Ranna, eroina ciclului liric din 1943, e prinsă într-o poezie de remarcabilă inventivitate imagistică, în care totul se metamorfozează - potrivit versurilor lui „Nisi” - „după cum îți este inima”. În această creație, suprarealismul economistului-poet aparține unei faze de tranziție spre al doilea „val” al mișcării, afirmat în timpul războiului și în perioada imediat următoare, prin Gellu Naum, Virgil Teodorescu ori Gherasim Luca.
O viziune (directă) a sentimentelor
Concretizată în „Cartea cu oglinzi” (1962), „Sa ne iubim visele” (1967), „Păstorul de umbre” (1971) și „O lăută de frunze” (1977), opera postbelică a lui Constantin Nisipeanu indică limpede îndepărtarea de procedeele suprarealiste, în favoarea unui limbaj mai puțin deocheat. Ecouri ale vechilor experiențe se mai simt pe alocuri, în unele metafore șocante, însă continuitatea este mai degrabă de natură tematică - elogiul iubirii și al visului. Atitudinea contemplativă echilibrată, tonalitatea discret-confesivă definesc o poezie ce caută acum expresia cât mai firească, directă a sentimentelor, cu o notă de degajare familiară și chiar cu un pigment umoristic.
Ștampile argheziene
„Cartea cu grimase” (1933), primul volum de poezii asumat de Constantin Nisipeanu, conține versuri noncoformiste, ecouri ale avangardei românești, în fapt un soi de balans între ironizarea sentimentalismului romantic și o anume brutalitate senzuală ce amintește de poemele din anii ‘30 ale prahoveanului Geo Bogza. Se simte însă aici și influența maestrului Arghezi, mai ales în îmbinarea suavităților cu notațiile de o plastică violență, trimițând la inconfundabilul op „Flori de mucigai”, dar și la sintaxa specifică marelui poet. O apropiere încă mai evidentă de lirica promovată de gruparea „unu” este legitimată de „Metamorfozele” din 1934, prin cultul imaginii vaporoase, sugerând o atmosferă de vis ce învăluie un univers în perpetuă transformare spectaculară. Deh, avangardiștii!
O întâlnire legendară cu Nicolae Iorga
Apropiat al lui Sașa Pană, Constantin Nisipeanu va colabora vreme de mai mulţi ani la revista „unu”. Datorită aceluiaşi prieten, poetul craiovean îl va cunoaşte pe Nicolae Iorga. Despre acel moment, „Nisi” rememora: „Eram presat de prejudecăţile vremii să-mi ameliorez studiile, eu neavând dreptul, conform cerinţelor legii de atunci, să absolv bacalaureatul. Amicul Saşa Pană mă ia şi mă duce în audienţă la Iorga, atunci prim-ministru. Fusese anunţat mai întâi Saşa - dar Iorga, când îl vede, îl întreabă: «Bine, dar eu ştiam că te numeşti Alexandru Binder!?». Saşa i-a răspuns mucalit: «Nicio problemă, domnule prim-ministru, eu sunt şi Binder, și Saşa Pană!». Montat, Iorga continuă: «Şi de ce scoţi revista aia trăsnită, „Unu”?». «Pentru că dacă n-o fac acum, la tinereţe, mai târziu s-ar putea să gândesc şi eu ca alţii», i-a răspuns Saşa cu o înţepătură. În fine, m-a prezentat pe mine, i-a explicat că eu, pentru că nu aveam studiile cuvenite, nu aveam dreptul să dau bacalaureatul, şi i-am cerut sprijin. Adică, să-mi aprobe susţinerea examenului. «Nu pot, a răspuns Iorga, că nu mă înţeleg cu Argetoianu, care-mi face şicane». Dar spre sfârşitul discuţiei s-a răzgândit şi a aprobat să dau nişte diferenţe pentru care urma să frecventez un curs pregătitor”.
Director la Muzeul Peleș
Fiu al lui Alexandru, functionar, și al Eugeniei (născută Dumitrescu), Constantin Nisipeanu a urmat cursurile Școlii Superioare de Comerț din Craiova (1933), fiind licențiat al Academiei de înalte Studii Comerciale și Industriale din București (1938). A activat inițial în domeniul finanțelor (casier, contabil), apoi în presă (1945-1952). „Nisi” a fost și director al Muzeului Peleș din Sinaia (1953-1957) și îndrumător la Muzeul de Literatură din București (1957-1958).
Opera (pe alese)
Cartea cu grimase, versuri, București, 1933;
Metamorfoze, versuri, București, 1934;
Spre țara închisă în diamant, versuri, București, 1937;
Femeia de aer, versuri, București, 1943;
Moș loniță Făt-Frumos, basm în versuri, București, 1956;
Cartea cu oglinzi, versuri, București, 1962;
Să ne iubim visele, versuri, București, 1967;
Stăpâna viselor, poem dramatic, cu o pref. de M. R. Paraschivescu, București, 1968;
Pastorul de umbre, versuri, București, 1971;
O lăută de frunze, versuri, București, 1977;
Păsări de fum, versuri, București, 1982;
Arbori cu aripi de harfe, versuri, București, 1986;
Fata pescărușului, versuri, București, 1988.
L-a „debutat” pe Eugen Ionescu
La revista „Radical”, înființață de Constantin Nisipeanu în 1928, la Craiova, a debutat editorial (și) un oltean (unul pe jumătate francez, e adevărat) ce avea să devină faimos la nivel internațional grație dramaturgiei absurde. E vorba, bineînțeles, de Eugen Ionescu, născut la Slatina, în 1909.
115 de ani s-au împlinit pe 10 octombrie 2022 de la nașterea poetului suprarealist Constantin Nisipeanu.
„Constantin Nisipeanu? Un poet subtil și rafinat, prețuit de cunoscători, dar încă insuficient cunoscut”, Paul Cernat, critic literar
„O revistă fără program este ca o vacă fără macaz, căreia cineva i-a tăiat șnurul cu foarfeca și a rămas bearcă”, Constantin Nisipeanu, la inaugurarea periodicului „Radical”
„Economist de profesie, Nisipeanu și-a compensat ariditatea tehnică a meseriei printr-o imaginație poetică exuberantă, eliberată mai teribilist în primele plachete de versuri”, Paul Cernat, critic literar