Adevărul este însă, dacă ne uităm cu responsabilitate pe datele statistice, că inflația și accizele au tăiat la sub 8% din totalul cheltuielilor de consum pe cele cu tutunul și alcoolul, cea mai redusă alocare din ultimii ani. În timp ce ponderea cheltuielilor cu educația se plasează tot la procentajul insignificant de 0,3%, dar cu precizarea că puținătatea resurselor alocate pentru educație privesc formele de învățământ privat. Or, ponderea covârșitoare la noi o deține educația de stat cu programă unică, finanțată în mai mare măsură de băutori și fumători, prin intermediul suprataxării produselor nocive pe care le consumă. Statistica relevă faptul că pentru impozite, contribuţii, cotizaţii, taxe românul mediu plătește 750 de lei pe lună, cel de la oraș - 955, iar salariatul - 1.200.
Așadar, deși auzim periodic „șlagărul” că investim rușinos de puțin pentru educație, aceia care indică procentajul meschin uită mai mereu să precizeze că e vorba de educația privată și nu arată către sumele semnificative care sunt virate sub formă de taxe, impozite și contribuții impuse de stat.
Altfel spus, resursele cele mai importante pentru educație în România nu sunt reprezentate de banii scoși din buzunar la propriu de părinți, în mod voluntar, ci ce li se reține sub formă de taxe și care-s direcționate către finanțarea învățământului de stat. Iar de impozitele achitate de aceștia nici măcar nu-și pot alege școala la care să-și trimită copiii, ba mai sunt și blamați că-și fac vize de flotant în alte cartiere, în căutarea unor școli mai bune. Ce să mai vorbim despre programa școlară obligatorie și imuabilă?!
E inutil de adăugat că ne confruntăm cu o totală lipsă de transparență a bugetării pe relația sursă - destinație. Nu e precum la taxa de drum și la alte fonduri speciale, fiindcă nu-i deloc clar dacă sumele de bani X, prelevate sub formă de impunere fiscală, merg sau nu exclusiv către scopul Y, așa cum se pretinde. Și părinții ar trebui să aibă dreptul de a direcționa banii din impozitele proprii către acele unități de învățământ pe care le consideră cele mai bune.
Asta cu mențiunea că n-ar reprezenta decât un act de minimă decență. Pentru că dacă vorbim despre libertatea de a opta, nu putem să nu ne referim la opțiunea homeschooling, care, de facto, e interzisă în România. Ba mai mult, se încearcă să se acrediteze ideea (falsă) că educația acasă ar crea indivizi antisociali, ba chiar fanatici religioși, dându-se exemple tendențios selectate din Statele Unite. Ironia e că mulți părinți români și-au pus problema homeschooling-ului tocmai din cauza orei de religie!
Dar să nu ne facem speranțe cum că sistemul de stat va ajunge să încurajeze libertatea de opțiune a părinților. Mai bine am observa că o serie de „drepturi”, printre care și cel de a conduce mașina e condiționat de absolvirea unui număr de clase. Nu se discută de necesitatea de a avea un nivel minim de educație, pentru a te comporta civilizat în trafic, ci să ai o hârtie la mână. Cu alte cuvinte, persoanele bine educate, care au învățat acasă, de unde au și cei 7 ani de bună creștere, n-au voie să obțină permis de conducere. Acesta se acordă doar celor au „beneficiat” de instituționalizarea relației părinte copil și au fost conștientizați - vorba europeană - că „tax builds my future”.
Și pentru că tot am pomenit de Europa, la nivel de educație financiară se aplică zicala să faci ce spune popa, nu ce face el. Relaxarea cantitativă contrazice toate principiile enunțate în trecut, care erau bazate pe creșteri de productivitate, competență, managementul resurselor umane, structură de costuri în concordanță cu nivelul de dezvoltare al societății. Până când se apucă și copiii să se întrebe cum poți să pui mai mulți bani pe piață fără să ai ce cumpăra cu ei, adică mai multe bunuri? Deci, cum poți face QE și Wage led-Growth înainte de a extinde oferta de mărfuri şi de servicii?
Nu cumva copiii cărora încercăm să le facem educație ne vor acuza, la un moment dat, de fățărnicie? Nu există educație fără aritmetică clasică. Iar aritmetica financiară te învață că nu poți cheltui la nesfârșit mai mulți bani decât câștigi. Că pentru a cumpăra lucrurile mai scumpe pe care ți le dorești, trebuie mai întâi să economisești. Că e bine oricând să economisești, pentru ca vremurile grele și fel de fel de evenimente neplăcute imprevizibile să nu te prindă nepregătit. Că nu e neapărat rău să te împrumuți, dar că e bine să ții îndatorarea sub control și, mai ales, să nu uiți niciodată că trebuie să și rambursezi banii împrumutați. Că banii au un preț și că acesta se numește dobândă. Că ai nevoie de planificare și de evidența strictă a bugetului de venituri și cheltuieli personal și al familiei. Cum rămâne cu reclama cu care am crescut, de pe spatele caietelor școlare: Azi la CEC un leu depui, mâine el va scoate… pui?