Va trebui, oare, să învățăm ( tot pe pielea noastră, ca de obicei) că zicerea amară că „o minune nu ține decât trei zile’’ nu este valabilă doar pe plaiurile noastre de baladă și că ea are o arie de referință mult extinsă? Iată, numai cu două zile în urmă, președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, declara că „este timpul să vedem România și Bulgaria în Spațiul Schengen’’. Cu același prilej, înaltul oficial UE, anunțându-ne că în primul semestru al anului 2019, în perioada în care România va deține președinția Consiliului European, la Sibiu, liderii blocului comunitar se vor reuni pentru a dezbate viitorul UE și a celor 27 de state membre. Declarații primite cu sinceritate și cu încredere de către clasa politică, de orice om de bună credință de la noi, ele fiind considerate ca un cert și încurajator semnal că vremea când România era considerat „elevul problemă’’ al uniunii a apus deplin și definitiv.
Pentru ca, la scurtă vreme după asta, ministrul german de interne, Thomas de Maiziere să declare că „nu există nici o posibilitate’’ pentru ca România și Bulgaria să fie admise în Spațiul Schengen! Motivele (sau pretextele ?) invocate fiind cam de aceeași factură cu cele uzitate și până acum pentru a ne ține la porțile acestui nou tărâm al făgăduințelor. Iar, pentru a ne mai dovedi că o belea, dacă este să fie belea!, nu vine niciodată singură, iată că pe poziția ministrului german s-au aliniat și oficiali de prim rang ai Austriei, Ungariei și Olandei. Olanda fiind unul dintre cei mai îndârjiți oponenți ai admiterii României în Spațiul Schengen, al cărei premier, Mark Rutte nu a avut, de data asta, nici-o apăsare ca să îl declare pe Jean Claude Juncker, adică pe președintele Comisiei Europene, că „este un romantic’’. Continuându-și total nepoliticoasa declarație în acești termeni: „Cred că atunci când cineva are viziuni trebuie să consulte un medic’’.
Nu vreau să spun că după asemenea noi și fățișe manifestări de ostilitate față de admiterea României în Spațiul Schengen trebuie să ne resemnăm, ca urmași ai mioriticului ciobănel. Dimpotrivă, cred că mai mult de realism și de rigoare în evaluarea termenilor discuției nu strică. Fiindcă, vrem sau nu vrem să acceptăm ideea, pozițiile oficialilor din cele patru state cu care– măcar în teorie, în marea familie a UE,suntem egali în drepturi și în îndatoriri – pot să ofere o nesperată muniție euroscepticilor. Eurosceptici care, și așa, în ceea ce ne privește pe noi, românii, supralicitează, în beneficiul cauzei lor, jocurile de culise prin care MVC a devenit doar un penibil pretext pentru a ține în șah România. Sau amenințările, mai mult sau mai puțin voalate, pe care ni le-au transmis, chiar foarte recent, Angela Merkel și Martin Schultz, cei doi aspiranți, competitori la mandatul de cancelar al Republicii Federale a Germaniei în cazul în care nu am accepta, fără crâcnire, cotele obligatorii de emigranți. Iar dacă la toate acestea adăugăm și presiunile venite din partea unor mai mari ai Uniunii Europene, în frunte cu Jose Barroso, dar și a Angelei Merkel, prin care votul majorității covârșitoare a românilor la Referendumul național din 2012 a fost aruncat la coș iar Amiralul Național a rămas Președinte al României, vom avea motive în plus pentru a ne gândi cu toată seriozitatea la riscurile unei noi ofensive a euroscepticismului.
În aceste împrejurări, este inexplicabilă și îngrijorătoare tăcerea cu care anumite instituții ale statului de drept au răspuns acestor semnale categoric ostile care ne vizează direct. Sau, mai corect spus, nu au răspuns, deocamdată… Nu am nici calitatea și nici intenția de a justifica lipsa unei poziții publice din partea Ministerului Afacerilor Externe, dar mărturisesc că îmi păstrez,încă, încrederea că diplomații noștri, în primul rând domnul ministru Teodor Meleșcanu, lucrează cu tact și cu pricepere pentru a expune, argumentat și convingător, acestor (non) parteneri din UE, că România este pregătită să intre în Spațiul Schengen.
Vreau, însă, să spun, fără nici-o rezervă, că îmi este foarte greu să înțeleg care ar fi motivele care ar putea să justifice tăcerea prelungită în care persistă Președintele României, Klaus Iohannis, față de această situație deosebit de complicată. Cu atât mai mult cu cât domnia sa ne-a dat să înțelegem, în mai multe rândui, că are bune și temeinice relații, cu proeminente personalități ale mediului politic sau economic, în special din Germania și din Austria. Două state fanion ale opoziției față de admiterea țării noastre în Spațiul Schengen, dar ale căror cetățeni au aici, la noi, bănoase afaceri. Așa după cum au și cei din Ungaria sau cum și-ar dori să aibă și cei din Olanda,dar, deocamdată, se simt incomodați… pe motiv de portul Constanța.
Admit că există severe rigori în ceea ce privește păstrarea secretului asupra derulării negocierilor pe asemenea subiecte sensibile, dar cred că aveam dreptul să aflăm, direct de la cea mai autorizată sursă, poziția oficială a Președintelui României față de o serie de declarații și demersuri care reprezintă inacceptabile amenințări la adresa Interesului Național al României și al Românilor.
Va rămâne, așadar, președintele Klaus Iohannis tot la nivelul unor vagi, eufemistice declarații, care tot de poziția de ghiocel sfios aduc aminte sau, de data asta, își va face publică, pe cât mai curând, singura atitudine pe care cetățenii României o așteptă și i-o cer? Aceasta e întrebarea!
Fiindcă, să nu uităm, este ghiocelul o floare grațioasă și atât de plăcută, dar, cu toată dragostea, vine o vreme când se ofilește și el…