Cetățeni ai unor state democratice își exprimă tot mai fățiș nemulțumirea. Dificultățile vieții oamenilor sunt ignorate de pretinse „elite”. Lipsa de valoare a acestora acompaniază canalizarea resurselor publice spre conturi private. Căutării soluțiilor le ia locul lupta oarbă a parvenirii. Legitimarea este încălcată sub pretextul urgențelor. Rivalii sunt diabolizați, dacă nu cumva tratați cu procuratura și serviciile secrete. Valorile democrației sunt trimise în muzeu. Rezultatul sintetic este neputința de a schimba stări inacceptabile.
Această evoluție ține, desigur, și de contexte naționale. Ea merită, însă, luată în seamă, căci sunt indicii că democrația traversează o criză care amintește ani dificili ai secolului anterior și are nevoie de o cotitură.
Concepută, la origine, pentru câteva mii de locuitori, cum era de fapt Atena care i-a inspirat pe Pericle sau Aristotel, democrația are astăzi a forma voința politică a milioane, ba chiar miliarde de oameni. Dar nu numai ordinea de mărime a comunităților schimbă democrația, ci și fenomene ivite din interiorul ei. De pildă, sfera publică a vieții sociale, a cărei funcționare este oxigenul unei societăți, este asaltată azi de forțe economice (supranaționalele industriei și finanțelor) și mediatice (mediile de socializare). Prevalența votării pe liste de partid duce la alegerea multor persoane nepregătite, dar și la ascensiunea la decizie a inșilor rudimentari, care îngroapă democrația. Răspunderea aleșilor în fața alegătorilor tinde spre nul.
Enumerarea poate continua. Dar fenomenul relativ nou în unele democrații este polarizarea politică. Ea vine din efortul întreprins de persoane și partide de a-și încolona adepții sub deviza respingerii rivalilor – așadar, excluzând comunicarea pretinsă de problemele de rezolvat și secundarizând-le. Polarizarea politică se petrece atunci când partizanatul politic divorțează de reguli și scindează societatea peste normala diferențiere a pluralismului. Ea constă tocmai din preluarea problemelor de viață ale oamenilor în termenii înguști ai unei „lupte” de partide sau ignorarea acelor probleme în numele fidelității față de un partid.
Polarizarea politică are deja efecte dramatice. Să încercăm să o captăm. O fac aici succint, în trei demersuri: unul de conceptualizare, al doilea de analiză factuală și al treilea de evaluare a realității din România.
Cum se știe, Carl Schmitt a înlocuit „legitimarea prin voința exprimată democratic a cetățenilor”, ce fusese profilată impresionant de James Madison, cu „legitimarea prin decizia celui care poate proclama starea de urgență”. La fel de cinic, el a înlocuit politica înțeleasă ca acțiune metodică de coagulare a voinței comunității, pe care a mai reprezentat-o juridic Hans Kelsen, cu „distincția amic-inamic”. Politica devenea astfel efort de a limita și, la nevoie, de a elimina rivalul. Optica lui Carl Schmitt era axată explicit pe deviza polarizantă „cine nu este cu noi este împotriva noastră”, iar regimul lui Hitler a folosit-o fără scrupule în distrugerea opoziției și instalarea dictaturii național-socialismului.
Astăzi, uimitoare nu mai este această optică, cunoscută, de altfel, celor interesați de soarta democrației. Uimitoare este revenirea în viața politică de azi a teoriilor lui Carl Schmitt.
După ce dictatura le-a compromis, teoriile carlschmittiene au fost privite, în primele decenii postbelice, cu interes înnoit. De această dată, având în vedere efectele lor tragice în istorie. Jürgen Habermas mărturisea cât de interesați erau tinerii din anii cincizeci să înțeleagă mecanismele intime ale dictaturii. Ei căutau să discute cu Carl Schmitt, cel puțin la seminariile pe care faimosul jurist, interzis, cum se știe, în universitățile germane postbelice, le organiza în casa sa din Plettenberg. Astăzi, însă, polarizarea politică încurajată de Carl Schmitt este promovată chiar în democrații, fie și fără avocatul de odinioară.
Avem acum la îndemână, pentru a proba aserțiunea, cercetări factuale ale stării democrației. O lucrare amănunțit documentată, în buna tradiție a istoriografiei culturale de peste Ocean, a analizat polarizarea politică din societatea americană de azi. Este vorba de cartea lui Ezra Klein, jurnalist cultivat, cu inițiative în mass media (de exemplu, lansarea online-ului la „Washington Post”, fondarea instituției „Vox”). Cartea Why We’re Polarized [(De ce suntem polarizați ), Avid Reader Book, New York, 2021], este o analiză istorică a politicii din SUA, dar bate în adâncime. Am poposit, ca oameni, ne spune autorul, în „era înaltei polarizări, a partidelor slabe și a partizanatelor puternice” (p. 196) ce înaintează în detrimentul democrației înțelese la propriu. În democrația de azi, a devenit mai importantă promovarea punctului de vedere partizan, fie el și exclusivist, decât respectarea regulilor. Concluziile cărții se ridică, în orice caz, peste datele experienței americane și permit o vedere profundă asupra scindării politice din societățile actuale. În plus, cartea schițează ce este de făcut.
Dacă prin tradiție, în Statele Unite, pierderea de alegeri era socotită parte a vieții, din 2016 încoace, lucrurile s-au schimbat. Doar unul dintre numeroasele sondaje de atunci a anticipat câștigătorul alegerilor prezidențiale, iar pierzătorul alegerilor a avut în jur de trei milioane de voturi mai mult decât câștigătorul. A devenit astfel oportună întrebarea: de ce s-au pierdut alegerile în pofida sondajelor copleșitoare și a votului popular, în sistemul electoral cunoscut?
Răspunsul a fost că nimic nu mai este ca înainte deoarece a avut loc o „ruptură”. A început să conteze, evident, nu ceea ce oamenii au trăit și au exprimat ca intenție, cât falia creată în societate. Au contat nu atât argumentele aruncate în dezbatere, cât mobilizarea partizană. Oamenii au devenit opaci la argumente, iar ceea ce a mai contat a fost să nu câștige candidatul pictat negativ.
Exemplul este prototipic. „De fapt, scrie Ezra Klein, s-a ajuns în situația în care noi suntem așa de încuiați în identitățile noastre politice, încât nu există virtual candidat, informație, condiție care să ne poată forța să ne schimbăm decizia. Noi vom justifica aproape orice sau pe oricine atâta vreme cât ajută partea de care suntem, iar rezultatul este o politică lipsită de repere, standarde, convingere sau dare de seamă”. Altfel spus, votanții se fixează în idiosincrazii și de acolo evaluează ce este în jur, indiferenți la ce poate rezulta.
Teza cărții Why We’re Polarized este că s-a ajuns într-un „sistem toxic”, care orientează deja comportamentele individuale. „Ceea ce este rațional și chiar moral pentru noi să facem, individual, devine destructiv când este făcut colectiv” (p. XV). Polarizarea politică este deja fapt, fiind întreținută de un întreg „sistem”. Acesta cuprinde nu doar politicienii, ci și ziariștii, cei care acceptă să-și dea votul, în fapt, pe oricine de care depinde, direct sau indirect, politica într-un stat. Fiecare dintre cetățeni poate acționa pentru sine rațional, dar rezultatul să fie un „întreg disfuncțional” (p. XVII).Altfel spus, în situația creată, fiecare cetățean neprecaut, care se lasă furat de val, contribuie la polarizare.
Întrucât instituțiile și actorii politici devin mai polarizați, ei polarizează mai departe publicul. Se ajunge în situația în care „nu folosim politica pentru propriile noastre scopuri. Politica ne folosește pentru propriile ei scopuri” (p.XX). S-a intrat, putem spune, într-un „cerc al polarizării” – un cerc al instituțiilor și actorilor, de o parte, și al publicului, pe de alta, care, fiecare, potențează polarizarea celeilalte părți.
Ceea ce invocă emfatic “politica polarizării” este identitatea – în primul rând identitatea politică, dată de apartenența la curentul unui partid (democrat, republican etc.), dar nu numai aceasta. În unele democrații, s-a ajuns la o efectivă manipulare a identităților.
Desigur, oamenii au totdeauna identități. Identitatea politică este una dintre ele. Cea mai puternică, totuși, într-o societate modernă! Dar nu identitatea ca atare este cauza polarizării, ci urcarea identității politice peste orice altă identitate și, mai ales, amestecul identităților. „În ultimii cincizeci de ani, identitățile noastre partizane s-au unit cu identitățile noastre rasiale, religioase, geografice, ideologice și culturale. Astfel de identități combinate au atins o asemenea greutate, încât desfac instituțiile și rup legăturile ce țin laolaltă această țară. Aceasta este forma de identități politice prevalentă în țara noastră și care are nevoie cel mai mult de a fi interogată” (p. XXII-XXIII), scrie Ezra Klein.
Identitatea nu dă formă doar felului în care îl tratăm pe altul; ea dă formă felului în care oamenii înțeleg lumea. Mai ales că raționarea o facem, ca ființe sociale, adesea, în grup, spre a servi scopurile grupului. Și mai ales, pentru că identitățile politice sunt mereu amestecate cu alte identități.
S-a ajuns, în orice caz, în zilele pe care le trăim, la o „politică a identității” în care nu mai contează faptele, adevărul, argumentele, ci identitățile clamate zgomotos. Mai mult, între timp s-a ajuns la „partizanatul negativ (negative partisanship)”: acea situație în care „comportamentul partizan este condus nu de sentimente pozitive față de partidul pe care îl susții, ci de sentimente negative față de partidul căruia i te opui” (p. 9-10). Adică, votezi pentru un partid nu pentru că-i împărtășești programul, ci pentru că nu agreezi partidul opus. Votezi un partid nu deoarece are argumente mai bune, ci pentru că urăști rivalii.
Acest partizanat s-a extins. Alegătorii nici nu mai iau în seamă în unele țări ce săvârșește partidul preferat, ci se preocupă să respingă un alt partid. În aceste condiții, democrația și-a adăugat o „dixicrație” – ce constă în aceea că cei care se consideră democrați ajung să nu mai țină seama decât de ceea ce ei au în minte, ca și cum asta ar fi democrația (p. 22). „Dixicrația” este pe verticală („ceea ce spune și face șeful este sfânt”, fie și atunci când este evident catastrofal), dar și pe orizontală (fiecare ins pretinde că deține adevărul).
Cartea Why We’re Polarized face o analiză pe documente istorice a genezei polarizării politice în SUA zilelor noastre. Ea recurge la o analiză psihologică plecând de la premisa că prin polarizare nu se schimbă psihologia oamenilor, dar se ajunge la noi „cuplaje” ale psihologiei cu diverse politici. Un rol important Erzra Klein îl recunoaște anxietăților, demografiei („creșterea populației schimbă partidele”), mass mediei („media creează, nu doar reflectă evenimente” și „divizează oamenii), donatorilor („donatorii mari corup, donatorii mici polarizează”, p. 139-181). Pe fundalul polarizării, el plasează emergența a însăși păgubitoarei „corectitudini politice”.
Polarizarea politică este „rezultatul logic al unui sistem complex de stimulente, tehnologii, identități și instituții politice”. Poate fi ea întoarsă? Răspunsul autorului este că „nu putem inversa cursul polarizării, încât drumul înainte este clar: avem nevoie de reforma sistemului politic pentru a putea funcționa în mijlocul polarizării” (p. 250). Oricum, dacă se vrea democrație, atunci identitățile politice nu ar trebui să fie socotite ca tot ce este mai de preț pe lume și ar trebui readuse în cadrele dezbaterii propriu-zis democratice – care este, la propriu, orientată spre adevăr și justețe și este argumentativă.
Pe termen scurt, nu există soluții de ieșire din polarizare politică, dar pot fi făcute corecții. Anume, prin plafonarea datoriei statului, coaliții de guvernare mai puțin polarizante, competiții electorale echilibrate, depolarizarea fiecărui cetățean de către sine (p. 251-261). Schimbarea felului de a gândi și de a se comporta al cetățenilor – în ultimă analiză, al fiecărui cetățean, este antidot la polarizare. Într-un înțeles precis, morala, în final etica, au un rol de jucat în ieșirea din polarizarea politică.
SUA rămân, desigur, o țară de magnitudine aparte – cu istoria, caracteristicile și posibilitățile lor. Care este situația în România actuală?
Ori pe ce față se întorc lucrurile, nu se poate ocoli constatarea că România actuală plătește din greu prețul polarizării politice. Și nu se poate ieși din ea fără a-i conștientiza originea.
Pragul polarizării politice de azi, în România, a fost, trebuie să recunoaștem, alegerea președintelui în 2004. S-a votat atunci, mai mult decât înainte, nu pentru calitățile cuiva, ci ca nu cumva să câștige rivalul. Au rezultat de aici nesiguranțe ce au antrenat înlocuirea voinței politice a națiunii oglindite în Parlament, cu voința unei persoane. Faptul că aceasta, lacunar pregătită juridic și cultural, a fost aleasă prin „vot negativ” a complicat lucrurile. Legitimarea politică a fost înlocuită pe față cu „soluția imorală” și, încălcându-se Constituția, s-a trecut la instrumentarea justiției și a serviciilor secrete pentru a lovi rivalii și a „curăța” viața politică de ei. S-au scos astfel din discuție generalitatea libertăților și drepturilor, adevărul și justețea și, în mod sigur, democrația.
Cursul adânc nefast pentru România a continuat după 2014. Cu o persoană tot nepregătită la decizii, la cele menționate s-au adăugat aplicarea explicită a distincției „amic-inamic”, a lui Carl Schmitt, și conflictualizarea societății. S-a și ajuns la formulări în sine grotești și absurde în democrațiile europene – „partidul meu de suflet”, „guvernul meu”, „eliminarea social-democraților”, „cutare este extremist”, „pe cutare nu-i accept la guvernare” etc. – și la distrugerea legitimării.
Efectelor dramatice ale polarizării de oriunde, România ultimului deceniu le-a adăugat încă câteva. Decidenții au început să-și ascundă corupția cu asistența justiției și a serviciilor secrete, devenite complice. Controlul democratic fiind slăbit, s-a trecut la „desemnări personale”, prin care țara a fost umplută cu neisprăviți la decizie. Polarizarea politică a fost, de fapt, humusul formării regimului prostocratic. Acest regim a antrenat considerarea funcțiilor publice ca proprietăți, nu ca datorii rezultate din misiunea legitimă, prevăzută de Constituție, a instituțiilor.
S-a dezvoltat, în orice caz, un întreg establishment politic, cultural și mediatic al polarizării, iar eșecul are proporții istorice. România a ajuns, cum, din păcate, mereu suntem nevoiți să semnalăm, dintr-o țară cu un remarcabil potențial, cea mai săracă țară a Europei, cu cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace, cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor, cu cea mai mare mortalitate la milionul de locuitori, cu o îndatorare externă excesivă, cu o dezbatere publică colonizată de cațavenci, cu un autoritarism incult, sprijinit pe securism și slugi.
În România, unii chiar cred că prostocrația actuală – care, în treacăt fie spus, se evidențiază în toată goliciunea ei zi de zi – s-ar datora educației. Aceștia nu iau în seamă faptul că nu educația, ci cu totul alte forțe au selectat, dintre absolvenți, inși slabi pentru a decide soarta țării. Peste toate, polarizarea politică împiedică România să-și folosească oamenii calificați pentru a se pune pe calea dezvoltării.
Deocamdată, însă, se trăiește vizibil, și un declin al stăpânirii dreptului, logicii și eticii. Adică exact un declin al mijloacelor aflate la îndemâna fiecăruia pentru a scoate societatea din strânsoarea polarizării politice!
Nu este nici în România actuală ieșirea dintr-o situație gravă, singulară în Europa, fără a opri polarizarea politică prin democratizare efectivă. Și, firește, prin comunicare matură a oamenilor competenți din diversele partide. Recursul ce se vrea, din nou, în aceste zile, la „sucirea gâtulețului” parlamentarilor cu noua Securitate, pentru a vota un guvern mediocru, deja infirmat de Parlament, este nu doar primitiv și compromițător, dar nu va duce decât la crize și mai ample. (Din volumul Andrei Marga, Etică actuală, în curs de publicare)