Thatcherismul respinge consensul politic postbelic privind keynesianismul, respectiv statul bunăstării, naționalizarea industriei și reglementarea economiei.
În 1979, dobânzile se găseau la 17%, inflația la 13,4%, creșterea economică la 2,8% și șomajul la 5,4%. Au urmat 10 ani de reforme dure, care au culminat cu eliminarea nepopularului regim Thatcher chiar de către propriul partid și fără ca efectele să fie nemaipomenite: inflația s-a situat, în medie, la 7,5%, dobânzile la 11,5%, creșterea economică la 2,2%, șomajul la 10,4%.
Lucrul cel mai important este că, deși știau costurile reformei, politicienii n-au ezitat să scadă impozitele, să liberalizeze piața forței de muncă, să micșoreze inflația, să privatizeze - pe scurt, să reducă implicarea statului în economie.
Și dacă discutăm de premierul britanic Margaret Thatcher și doctrina sa, poate că ar fi bine să pomenim și de președintele american Ronald Reagan, pentru că ei sunt aceia care au reechilibrat economiile cu cele mai mari piețe din lume, desigur prin intermediul unor măsuri free-market.
Reaganomics, asociată cu economia ofertei, s-a bazat pe scăderea cheltuielilor guvernamentale, micșorarea impozitului pe venit, reducerea reglementărilor și eradicarea inflației. În timpul celor două mandate ale lui Reagan inflația a scăzut de la 12,5% la 4,4% și economia a crescut, în medie, cu 3,4% pe an.
Culmea este că și conducătorii de stânga care au urmat Tony Blair, în Regatul Unit, și Bill Clinton, în Statele Unite, au reușit să conserve bine moștenirea primită. Potrivit Daily Telegraph, Blair a acceptat free-market-ul impus de thatcherism, dereglementarea, privatizarea industriilor naționale cheie, menținerea unei piețe a muncii flexibile, marginalizarea rolului sindicatelor. Iar echipa Clinton - Gore a transformat deficitele în excedente, a creat locuri de muncă, ducând șomajul și inflația la niveluri minime.
Oare cât de departe suntem de acele vremuri? Pentru a conștientiza acest fapt, e bine să ne amintim spusele lui Clinton: „Reușita ține de gestionarea emoțiilor”. Un politician din stânga spectrului politic american a devenit conștient de faptul că dreapta rațională clădește și stânga emoțională redistribuie și atunci a continuat politica lui Reagan. La fel cum a făcut și „stângistul” Blair, care a mers mai departe pe mâna thatcherismului.
De la Clinton au rămas celebrele cuvinte: „Niciodată n-ar trebui să uităm că drumul spre tiranie începe cu distrugerea adevărului”. Iar de la Blair: „Oriunde, oricând oamenii obişnuiţi au şansa să facă o alegere, ei aleg acelaşi lucru: libertate, şi nu tiranie; democraţie, şi nu dictatură; regula legii şi nu regula unor politici secrete”.
Titlul întreabă: Cât de departe suntem de timpurile Reagan - Thatcher sau Clinton - Blair? Răspunsul succint este că miștourile din acele vremuri au devenit în prezent strategii!
Ca să detaliez în cheie economică, Patrick Minford, consilier economic al Doamnei de Fier, atrage atenția că în țările în care populația nu este conștientă de consecințele inflației sunt exercitate presiuni sociale asupra politicienilor pentru reducerea dobânzilor și creșterea deficitelor bugetare în vederea asigurării scăderii șomajului și a creșterii economice. Acest lucru poate influența oamenii politici să pună presiune pe banca centrală și pe ministerul finanțelor. Dar, după cum se știe, astfel de politici au numai un efect temporar asupra șomajului și a creșterii economice, pentru că efectul pe termen lung e doar o inflație mai ridicată.