De fiecare dată când trec prin piaţă, dau ture după ture ca să găsesc roşia aia cu gust autentic, ceapa aia dulce şi lucioasă ca un glob de Crăciun, verdeaţa care să nu miroasă a carton. Cu siguranţă că şi alţi compatrioţi fac expediţii printre tarabe, în căutarea aromelor pierdute. Ce s-a ales de legumele de altădată? Cât de autohtone sunt produsele etichetate drept româneşti? Despre toate acestea, am stat de vorbă cu Costel Vânătoru, cercetător la Staţiunea de cercetare-dezvoltare pentru legumicultură (SCDL) Buzău.
Staţiunea de la Buzău este una din puţinele care mai funcţionează în ţară. Iar specialiştii de acolo fac, pe lângă activitatea ştiinţifică, şi muncă de teren. Pe barba şi pe timpul lor, umblă prin gospodării şi colectează seminţe de la oamenii locului. Costel Vânătoru, cercetător ştiinţific gradul I şi coordonator al laboratorului de genetică, ameliorare şi conservare a biodiversităţii, spune că, în 2019, au fost colectate circa 1.500 de soiuri de legume, din care peste jumătate tomate, care nu au fost niciodată înregistrate în Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România şi care riscau astfel să dispară. Multe dintre ele, cu gust şi aromă deosebite, rezistă foarte bine la variaţiile climatice şi sunt suficient de productive pentru a fi readuse în cultură. Însă seminţele lor trebuie omologate, iar asta înseamnă timp şi bani. Adică, 3 ani şi taxe de circa 1.000 de euro pentru un singur tip de sămânţă.
Când roşia rezistă mai mult decât lada
De ce legumele cu gust se găsesc din ce în ce mai greu? „Soiurile aromate, parfumate, zemoase nu au potenţial de producţie foarte mare şi nici rezistenţă genetică la boli şi dăunători”, spune Costel Vânătoru. „De aceea, cultivatorul preferă acum soiurile importate care, pe lângă faptul că dau producţii mari şi sunt rezistente, pot fi păstrate şi mult mai mult după recoltare. Cu alte cuvinte, roşia rezistă mai mult decât lada şi, vorba aia, poţi să o laşi prin testament”. Soiurile acestea, obţinute prin tehnologii ultramoderne, ca să aibă anumite carateristici, sunt automat deficitare la capitolul aromă şi gust, precizează cercetătorul. „E ca şi cum te-ai juca cu un elastic: tragi într-o parte, şi se rupe în cealaltă”.
În ecuaţie mai trebuie luată în calcul şi clima, care în ultimul timp s-au schimbat foarte mult, iar asta afectează gustul legumelor. „E nevoie de elaborarea unor tehnologii de producţie noi, adaptate condiţiilor climatice actuale”, spune cercetătorul buzoian.
Banca de gene, ca o Arcă a lui Noe
Un prim pas spre recuperarea gustului de altădată ar fi înfiinţarea urgentă a unei bănci de gene, aşa cum au toate ţările din lume, spune Costel Vânătoru. Altfel, soiurile se pierd sau se depreciază. „Avem una la Suceava, dar colecţia ei e foarte mică. În toată lumea civilizată există bănci de gene pe domenii - pomicultura are o bancă de gene a ei, legumicultura are şi ea una, la fel şi cultura mare, şi peste toate acestea există aşa-zisele depozite centrale”.
Banca de gene, explică cercetătorul, este ca o Arcă a lui Noe: seminţele sunt conservate în siguranţă, pe termen lung - în special cele care au valoare de patrimoniu, care sunt elemente de identitate. Acestea trebuie protejate inclusiv intelectual: „Dacă am avea o astfel de bancă, am avea siguranţa că aceste seminţe sunt doar ale noastre, iar cei din afară care ar dori să le folosească ar trebui să ne plătească redevenţe pentru a le cultiva”.
Iniţiativele primesc un nu hotărât
Costel Vânătorul spune că a făcut personal demersuri pentru înfiinţarea, la Buzău, a unei bănci de gene pentru legumicultură, floricultură, plante aromatice şi medicinale – pentru că regiunea este cel mai vechi bazin legumicol din România şi are mii de seminţe colecţionate –, însă a întâmpinat o opoziţie fermă. „Bulgarii au încă din 1981 un institut naţional de conservare a resurselor genetice, cu o reţea extinsă la nivelul întregii ţări. Şi Republica Moldova are un program de conservare bine pus la punct. Iar când a început războiul din Siria, prima misiunea a americanilor a fost să ridice baza de gene din Alep, care păstra peste 8 milioane de soiuri. Spre comparaţie, noi, la nivel naţional, avem doar vreo 3.000 de genotipuri, în banca de la Suceava”.
Creşte cererea pentru legume autohtone
Chiar dacă în ultima vreme s-a neglijat foarte mult patrimoniul genetic autohton, creşte semnificativ cererea pentru seminţe şi răsaduri româneşti, spune cercetătorul – practic, se dublează de la an la an. „E bine, dar mai e mult până departe. Fiindcă unităţile de cercetare în legumicultură au fost văduvite, după revoluţie, nu doar de partea financiară, ci şi de cea funciară. Chiar dacă am dori să producem mai multe seminţe autohtone, nu mai avem spaţiile unde să o facem”.
Ca să găsească legume cu gust, cercetătorul îi îndeamnă pe consumatori să se orienteze către produsele româneşti şi să cunoască producătorul de la care cumpără. Chiar dacă nu sunt atât de aspectuoase precum cele din afară, legumele româneşti pot fi net superioare din punctul de vedere al calităţii: „Hai să cumpărăm nu pentru plăcerea ochilor, ci pentru a ne hrăni sănătos”.
Multe dintre soiurile de legume româneşti s-au pierdut. Aşa s-a întâmplat şi cu ceapa de Buzău, care se înmulţeşte prin sămânţă, adică producţia nu mai trece prin stadiul de arpagic. Creată prin anii ’50, a devenit un brand naţional. Acum doi ani, Costel Vânătoru a avut nevoie de câteva seminţe de ceapă de Buzău, ca să le pună la păstrare, dar n-a găsit la niciun bob – nici la noi, nici prin Europa. S-a adresat autorităţilor din Statele Unite, iar Universitatea Cornell i-a trimis 50 de seminţe. Cercetătorul va încerca să reînscrie soiul în Catalogul naţional al plantelor de cultură – asta, în caz că nu şi-l revendică altă ţară.