L-am întrebat pe Sergiu Nicolaescu, în emisiunea mea de la Antenă, ce a iubit cel mai tare în viaţa lui. A răspuns fără nicio ezitare: „Cel mai adânc am iubit-o pe mama şi am iubit la fel de tare Ţara. Am făcut filme din cele mai importante pagini ale istoriei româneşti. Mama a luptat pe Jii în război, la fel ca Ecaterina Teodoroiu, chiriaşa familiei noastre la Târgu Jiu. Mama îmi dădea sân să sug şi îmi cânta cântece patriotice!”. Bob de lacrimă se prelinge pe obrazul remarcabilului regizor şi actor al filmului românesc. A realizat filme din perioadele glorioase de istorie: „Dacii”, „Mihai Viteazul”, „Mircea”, „Războiul de Independenţă 1877”, „Triunghiul Morţii”, „Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz”, „Ziua Z”, „Nemuritorii”, „Oglinda”. Unchiul său, fratele mamei, fostul comisar Cambrea, cel care i-a servit şi ca model pentru filmele cu comisari, a ieşit din puşcăria politică în 1964, n-a apucat să vadă „Cu mâinile curate”, s-a bucurat doar vizionând „Dacii”, mare succes al nepotului. L-am întrebat pe Sergiu Nicolaescu care este domnitorul care l-a impresionat cel mai mult. A răspuns cu glas apăsat: „Mihai Viteazul, figură fascinantă, se deplasa teribil de rapid cu armata lui, zici că gonea cu un BMW. Unii îl nedreptăţesc, cum că ar fi fost un aventurier al vremurilor, dar eu am găsit în arhive comanda pe care Mihai Întregitorul a trimis-o unui mare făcător de sigilii din Italia, cerea ca pe sigiliu să se scrie Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”. În scenele de bătălii din „Mihai Viteazul”, Nicolaescu a condus peste 5.000 de figuranţi, soldaţi împrumutaţi de Ministerul Apărării. Vrăjit de personalitatea colosală a lui Mihai, Nicolaescu a scris şi a realizat o următoare peliculă, continuând din fantezie epoca Voievodului Întregitor. În pelicula „Nemuritorii”, sunt reuniţi vitejii lui Mihai, răspândiţi prin Europa, şi porniţi să se întoarcă acasă păzind nişte lăzi unde li s-a spus că e o comoară ce trebuie repatriată. Aventuri, fapte de curaj ale căpitanilor lui Mihai, care vor constata că în lăzile presupuse cu galbeni se aflau nişte biete pietre, menite să strângă iarăşi vitejii României acasă la ei. „Lasă, lasă, că ajungem noi acasă!”.