Azi, Tribunalul București a decis să admită cererea de eliberare condiționată a lui Dan Voiculescu. Decizie definitivă care , prin ea însăși, reprezintă o severă lecție dată odiosului sistem represiv instituit și manipulat de Traian Băsescu. Amiralul Dezastrului Național fiind dovedit, fără drept de apel, că a comandat și a supravegheat condamnarea profesorului Dan Voiculescu, un redutabil adversar politic pe care, cu mijloacele unei confruntări democratice nu avea șanse reale să îl supună. De aceea- așa cum a procedat și în cazul lui Adrian Năstase, alt rival temut și greu de înfrânt în cadrul unei competiții politice, dusă în termeni corecți și constructivi -, Traian Băsescu s-a folosit de un sistem juridic profund alienat și foarte vulnerabil.
Atenție mărită, nu am spus toate acestea numai eu! Au spus-o și au demonstrat-o mulți oameni foarte pricepuți în știința dreptului, care au discutat și au contestat, de-a lungul vremii, deciziile profund nedrepte ale unor judecători obedienți, care nu au făcut decât să dea valoare de sentință comenzilor politici a unor procurori ,,cu Traian Băsescu în suflet’’. Și, culmea-culmilor!, recunoscut-o, cu subiect și predicat, cu doi ani în urmă, Alina Mungiu Pippidi:,,doar folosind un procuror corupt am reușit să îl condamnăm pe Voiculescu’’. Procurorul corupt despre care făcea vorbire emblematica personalitate a societății civile fiind Emilian Eva,astăzi acuzat, cu zdrobitoare dovezi, de grave și repetate fapte de corupție, căruia trebuie să îi adăugăm, numaidecât, și pe judecătoarea Camelia Bogdan, recent exclusă din magistratură de către CSM pentru grave abateri de la prevederile Legii privind statutul judecătorilor și procurorilor.
S-ar putea spune,așadar, că, o dată pronunțată și pusă în aplicare decizia de azi a Tribunalului București, a luat sfârșit coșmarul pe care l-a trăit profesorul Dan Voiculescu și, alături de domnia sa, familia, prietenii și confrații din trustul de presă ,,Intact’’, al cărui fondator și mentor este domnia sa. Pentru ca, de azi înainte, acest dosar, descalificant pentru cei ce l-au comandat cât și pentru cei ce l-au instrumentat, să poată fi considerat, în mod definitiv și irevocabil, închis. Asta, însă, numai la o primă vedere, fiindcă marea întrebare la care , deocamdată, nu avem răspuns este următoarea: ce garanții am putea avea noi, cetățeni ai unui stat care se pretinde a fi stat de drept, stat membru al Uniunii Europene, că revoltătoarele abuzuri și samavolnicii comise de către procurori și judecători înregimentați politic, nu se vor mai repeta? După cum, la fel de întemeiat,ne putem întreba dacă, până la urmă, cei care le-au comis nu trebuie să suporte, ei și nu bugetul statului, plata despăgubirilor cuvenite celor condamnați pe nedrept?
Răspunsul este cât se poate de clar: da, este absolut necesar să fie elaborată și adoptată cât mai curând posibil Legea răspunderii magistraților! Numai că, pe cât de ușor de formulat, la nivel de deziderat teoretic, pe atât de greu se dovedește ideea asta a fi pusă în practică. De exemplu, știm prea bine că, acum câțiva ani, când discuțiile despre unui asemenea act normativ încinseseră spiritele, cea care s-a opus categoric adoptării sale a fost Livia Stanciu. Domnia sa făcând multe și strașnice demersuri spre a bloca orice inițiativă parlamentară. Demersuri făcute nu în calitate de persoană particulară, ci în calitate de președinte al ÎCCJ! De aceea, sincer să fiu, am mari semne de îndoială că, acum, în calitate de judecător la Curtea Constituțională, domnia sa și-ar fi schimbat părerea.
În această cheie am citit, împărtășesc și susțin cele spuse de Mircea Badea și anume că ,,ar trebui să se facă dreptate în acest caz’’. În acest caz, dar, cu siguranță, că nu numai în acesta! După cum, în egală măsură, subscriu și la o altă severă constatare făcută de către Mircea Badea și anume că are mari îndoieli că actuala justiție ,,influențabilă, supusă și temătoare’’ va face ,,mare brânză’’. Din păcate, cel mai semnificativ argument în acest sens îl avem în însăși atitudinea șovăielnică, marcată de eschive și de ambiguități sofisticat perorate de către ministrul în exercițiu al justiției, prof.univ.dr.Tudorel Toader. Cel care cu doar câteva luni în urmă considera că schimbarea din funcție a șefei DNA, Laura Kovesi, respectiv a procurorului general, Augustin Lazăr, nu este oportună. Pentru ca, mai nou și mai nou, să clameze ritos, că ,,a venit vreme clarificărilor la DNA’’.
Să ne mi mirăm, atunci, dacă vedem că, la al doilea mandat de ministru de justiție, domnul Tudorel Toader nu a făcut nici măcar o jumătate de pas înainte pentru a debloca acest subiect,recunosc, foarte fierbinte, dacă nu chiar foarte incomod, pentru unii sau alții dintre procurori și judecători? Nu ne mirăm, luam doar act de situație.
O singură precizare aș mai avea de făcut înainte de a pune punct acestor însemnări. Știu bine că dorința fiecărui gazetar este aceea de a aduce în discuție o idee nouă, o temă originală. Dar, de data asta, mă bucură tocmai faptul că nu sunt original. Că nu sunt singurul care lansează, în spațiul public, ideea nevoii imperioase de a avea o Lege a răspunderii magistraților. Iată de ce mă alătur, fără rezerve, demersurilor confraților de la Antena 3, de la Jurnalul Național, ca și de la oricare altă entitate mediatică, pentru ca,într-un viitor cât mai apropiat, acest deziderat să devină realitate!