Așa s-a întâmplat cu Émile Zola în Banii. Și, într-un mod surprinzător de asemănător, cu Martin Scorsese în Lupul de pe Wall Street.
La prima vedere, comparația pare forțată. Între Parisul speculativ al anilor 1860 și Wall Street-ul anilor 1990 există diferențe uriașe. Între Aristide Saccard și Jordan Belfort e, de asemenea, o distanță considerabilă. Unul e un personaj de roman naturalist, celălalt o persoană reală devenită personaj de film. Și totuși, amândoi ocupă același loc în imaginația economică: sunt comercianți de speranță.
Nici Saccard, nici Belfort nu produc efectiv ceea ce vând. Ei nu construiesc locomotive, nu inventează tehnologii și nu descoperă medicamente. Ei produc entuziasm, încredere și anticipații.
Pentru Zola și Scorsese, aceasta e sursa problemei. Mulțimile sunt seduse de promisiuni. Prețurile se desprind de fundamente. Lăcomia înlocuiește prudența, iar rațiunea trece în plan secund. Autorii vor să arate fragilitatea unei lumi construite pe așteptări exagerate.
Numai că aici apare paradoxul. Capitalismul modern funcționează tocmai prin capacitatea oamenilor de a investi într-un viitor care încă nu există. Nicio cale ferată n-a fost construită după ce toate profiturile ei erau deja cunoscute. Nicio companie tehnologică n-a fost finanțată după ce succesul ei devenise o certitudine. Nici marile proiecte industriale ale secolului al XIX-lea n-au fost realizate pe baza unor calcule perfecte. În toate aceste cazuri, cineva a trebuit să creadă înainte de a avea dovezi.
Aceasta e dimensiunea pe care Zola și Scorsese o surprind involuntar. Atunci când urmărești personajul interpretat de Leonardo DiCaprio în The Wolf of Wall Street, e imposibil să nu observi fraudele, excesele și manipulările. Dar la fel de bine nu poți ignora energia care emană din film. Belfort știe să transforme posibilul în plauzibil.
A recunoaște această capacitate nu înseamnă a-i absolvi comportamentul. Belfort ilustrează tocmai faptul că aceeași putere de a modela anticipațiile care poate finanța inovația poate fi folosită și pentru a exploata încrederea.
Belfort nu opera în principal pe segmentul marilor companii listate la bursă, ci într-o zonă a pieței formată din acțiuni cu capitalizare redusă și lichiditate limitată. Multe dintre aceste companii aveau activitate economică reală, însă erau puțin urmărite de investitori și analiști. Într-un asemenea mediu, percepțiile și așteptările influențau prețurile mai puternic decât în cazul companiilor mari. Modelul lui Belfort se baza tocmai pe această caracteristică: nu producea informație nouă, ci încerca să modeleze anticipațiile investitorilor. Ceea ce vindea era, în mare măsură, o poveste despre viitor.
Același lucru e valabil și pentru Saccard. El nu distribuie doar acțiuni. Distribuie o viziune. Le oferă investitorilor acces la o lume care încă nu există. Aici se află unul dintre secretele capitalismului modern. Economiile dezvoltate funcționează nu doar cu fabrici, utilaje și capital fizic, ci și cu narațiuni. Cu povești despre viitor.
Investitorii cumpără acțiuni pentru că își imaginează profituri viitoare. Antreprenorii angajează oameni pentru că anticipează cerere viitoare. Băncile acordă credite pentru că anticipează venituri viitoare. Întreaga economie e construită, într-o anumită măsură, pe anticipații.
Această perspectivă explică și un paradox cultural curios. Atât Zola, cât și Scorsese au încercat să construiască personaje de avertisment. Saccard și Belfort trebuiau să fie exemple negative. Totuși, amândoi au devenit personaje fascinante. Nu pentru că publicul admiră frauda, ci pentru că recunoaște instinctiv ceva mai profund: capacitatea de a convinge oamenii să creadă într-un viitor diferit este una dintre cele mai puternice forțe economice existente.
De fapt, aceasta este una dintre contradicțiile fundamentale ale capitalismului. Sistemul are nevoie de oameni care văd mai departe decât prezentul și care îi conving și pe alții să îi urmeze. Fără ei, capitalul ar fi mai prudent, economiile mai stabile, dar și mai puțin dinamice. Marile proiecte ale modernității au avut nevoie nu doar de ingineri și finanțatori, ci și de oameni capabili să transforme posibilul în inevitabil.
Tocmai aici se întâlnesc Saccard și Belfort. Amândoi sunt antreprenori ai imaginației. Transformă o promisiune într-o oportunitate și o oportunitate într-o poveste suficient de puternică pentru a mobiliza resurse. În limbajul lui Zola, e manipulare. În limbajul piețelor financiare, e adesea începutul investiției.
Economia modernă funcționează într-o măsură surprinzătoare pe baza unor active invizibile: încredere, reputație, anticipații și narațiuni. O acțiune valorează astăzi ceea ce investitorii cred că va produce mâine. Un startup valorează ceea ce oamenii cred că poate deveni peste zece ani. O tehnologie primește finanțare înainte de a genera profit. Realitatea economică este adesea precedată de o poveste despre viitor. De aceea, granița dintre vizionar și șarlatan este atât de greu de trasat în timp real. După prăbușirea unei bule, promotorii ei par impostori. După succesul unei inovații, susținătorii ei par genii. În prezent însă, diferența este rareori evidentă.
Istoria economică este plină de astfel de exemple. Constructorii de căi ferate ai secolului al XIX-lea au fost acuzați de speculație. Fondatorii companiilor dot-com au promis transformări imposibile. Mulți au eșuat. Totuși, în urma lor au rămas rețele feroviare, infrastructură digitală și tehnologii care au schimbat lumea.
Acesta este motivul pentru care operele lui Zola și Scorsese sunt mai interesante astăzi decât la apariția lor. Amândoi încearcă să descrie patologia piețelor. Dar piețele sunt prea complexe pentru a fi reduse la o simplă lecție morală. Zola vede speculația și surprinde mobilizarea capitalului. Scorsese vede frauda și surprinde puterea economică a persuasiunii. Niciunul nu își propune să apere capitalismul. Dimpotrivă. Însă tocmai onestitatea lor îi împiedică să transforme critica într-o caricatură. Marii artiști sunt adesea prea onești pentru a fi buni propagandiști: atunci când înțeleg cu adevărat un fenomen, ajung inevitabil să îi surprindă și forța, nu doar defectele.
Rezultatul este paradoxal. Cu cât condamnă mai convingător personajele lor, cu atât ne ajută să înțelegem mai bine de ce asemenea personaje reapar constant. Poate că aceasta este lecția comună a lui Saccard și Belfort. Capitalismul nu este un sistem populat exclusiv de oameni virtuoși. Este un sistem care încearcă să transforme ambiția, vanitatea, dorința de câștig și chiar iluzia în activitate economică. Uneori reușește. Alteori nu. Dar până acum nu a fost găsită o metodă mai eficientă pentru a convinge milioane de oameni să investească prezentul într-un viitor încă incert.
Iar atunci când Zola și Scorsese încearcă să ne arate pericolele acestei lumi, ajung să ne arate și sursa forței ei. Aceasta este adevărata ironie. Nici L’Argent, nici The Wolf of Wall Street nu au fost concepute ca apărări ale capitalismului. Ambele sunt avertismente. Dar tocmai pentru că autorii lor au înțeles atât de bine lumea pe care o criticau, au surprins și mecanismul care o face să funcționeze: capacitatea de a transforma povești despre viitor în capital și capitalul în realitate.