Deschidem expunerea cu un personaj masculin, urmând semnele reputatului etnolog și traducător Gheorghiță Ciocioi: „Ce semnificație are porecla Laiotă, dată lui Basarab al III-lea și fiului său? Laiotă este un supranume. Asemenea multor altora primite în trecut de domnitorii români (Țepeș, Ciobanul, Dracul, Praznaglava etc.). Unii cercetători văd o contaminare de termeni laie/liotă. De aici Laiotă. Alții îi spun chiar Basarab cel negru, lai părând a avea înțelesul de negru. Evident, Negru Vodă (luat ca înaintaș al Basarabilor) nu e cunoscut nicicum sub acest nume în vreo cronică. Negru e negru pur și simplu”. Atunci? Asemenea numelui de Praznaglava (cap sec în medio-bulgară), Laiotă e și el o poreclă slavă. Termenul e întâlnit în scrieri sud-slave încă din sec al X-lea. Laiti, laia (în medio-bulgară) se traduce prin a urla, a lătra, a huli”.
Câinește
În completare: „Laiotª (a se citi laiotă) are în medio-bulgară (dar și bulgara de astăzi) înțelesul de lătrat/urlet de câine, hulă, om care clevetește, se poartă ca un câine. Lajati/laji, de asemenea, în sârbă, cehă etc. are sensul de a huli, a înjura, a blestema, a săvârși un sacrilegiu, a spurca. Pentru care faptă anume va fi fost dată porecla, greu de spus astăzi”.
Dar Doamna Chiajna? Cum s-a impus și ce semnifică acest supranume? „Chiajna este un nume provenit dintr-un termen vechi slav: княжна́ (kneajna/knyajna) - domniță, fiică a unui domn, principe, cneaz. La masculin: кня́жич (kneajici) - fiul cneazului, domnului, prințului. Nume sub care este cunoscută Domnița Ana, fiica lui Petru Rareș, ajunsă doamnă a Țării Românești (Doamna Chiajna, 1525-1588), căsătorită cu Mircea Ciobanul (1496-1559)”.
De cinci ori domn în Țara Românească
Atât Laiotă Basarab, cât și Doamna Chiajna au fost personaje istorice care au marcat profund epoca în care au trăit. Nepot de fiu al lui Dan al II-lea, despre care pretindea însă că este tatăl său, Basarab Laiotă cel Bătrân a fost impus de trei ori de către Ștefan cel Mare în Țara Românească, în locul lui Radu cel Frumos (noiembrie-decembrie 1473, august-septembrie 1474, octombrie 1474). Cu toate acestea, în 1475 a trecut de partea turcilor, obținând domnia cu ajutorul lor. În noiembrie 1476 a fost înlăturat de Vlad Țepeș, susținut de Ștefan cel Mare și Matei Corvin. A mai domnit între ianuarie-decembrie 1477, cu sprijin turcesc, după care, fiind înlocuit de Ștefan cel Mare cu Basarab cel Tânăr Țepeluș, s-a refugiat în Transilvania, unde a rămas până la sfârșitul vieții.
O doamnă, pe tronul Valahiei
Păstrată în memoria culturală sub supranumele Doamna Chiajna, soția domnitorului muntean Mircea Ciobanul s-a numit de fapt Ana, fiică a lui Petru Rareș și nepoată a lui Ștefan cel Mare, născută, potrivit unor izvoare, în Polonia, în 1525. Femeie inteligentă și energică a domnit în numele fiului Petru cel Tânăr, care, la doar 12 ani, după moartea părintelui, a fost urcat de propria mama pe tronul Țării Românești. Doamna Chiajna i-a dăruit lui Mircea Ciobanul trei fii și patru fiice, toți cu destine năprasnice. Căzută în dizgrația Porții Otomane, familia Chiajnei a fost mazilită, risipindu-se în hăurile Orientului. Rămășițele pământești ale nepoatei lui Ștefan cel Mare ar fi fost aduse (și îngropate) în 1588 în Istanbul.
Nume cu înțeles uitat - Bucur, Radu, Herea
În continuare, facem loc poveștii altor nume (inclusiv de domnitori) faimoase în spațiul carpatic-dunărean: „În onomastica românească, numele sfinților, după cum se știe, deține un rol deosebit de important. La botez, în general, copiilor le sunt date numele unor sfinți, ținându-se seama de ziua nașterii, ori de cea a creștinării lor. Uneori, cei botezați primesc un nume al unui sfânt mai cunoscut (însemnat în calendar cu cruce roșie), prăznuit în preajma nașterii pruncului. O tradiție ce nu s-a pierdut în totalitate, preferându-se, totuși, la creștinare, mai nou, numele nașului/nașei”, remarca etnologul Gheorghiță Ciocioi.
Vestea cea plină de bucurie
În același sens: „Numele marilor praznice împărătești deveneau și ele nume de botez. Astfel, Crăciun era un nume pentru cei născuți în această zi, Ispas/Ispasia (născuți de Înălțare - a se vedea numele mamei mărturisitorului creștin Ioan Ianolide), Florea/Floarea (născuți de Florii), Rusalin/Ruslina (născuți de Rusalii) etc. Multe nume de botez au devenit astăzi nume de familie (cum ar fi, de pildă, numele slav-bisericesc Nedelea = Duminică). Ce s-a uitat aproape astăzi e că cei născuți de Bunavestire primeau, de obicei, la români, numele de Bucur, iar la slavii sudici - până spre zilele noastre chiar (preluat prin limba liturgică slavă și de români) - pe cel de Radu (din rad/radosti = bucurie; vestea cea plină de bucurie). Praznicul era socotit unul al bucuriei, al veștii celei bune, fiind trecut ca atare, pe larg, în vechile calendare slave”.
Din nou despre Mircea Ciobanul
Mai departe: „Herea era și el un nume legat de Bunavestire. La aromâni, în legătură cu praznicul, întâlnim Evanghelița, Vanghelița, Vanghele (de la Vestea cea Bună/Blagoveștenie). Este posibil, așadar, ca numele orașului București să provină de la hramul bisericii Bunavestire-Curtea Veche, înălțată poate de un Bucur Ciobanu (din lemn, inițial), un nobil ce a dat hramul bisericii, ținând seama de o veche tradiție la noi, în cinstea sărbătorii al cărui nume îl purta și el. De altfel, în biserica de la Curtea Veche se află mormântul domnitorului Valahiei, Mircea Ciobanul ( +1559), înaintași din familie putând fi socotiți adevărații ctitori ai vechii biserici bucureștene. E îndeajuns de aruncat o privire pe o catagrafie a locașurilor de cult ale Capitalei, din urmă cu două veacuri, spre a ne convinge că nu puține dintre bisericile urbei dâmbovițene au fost de lemn până spre zilele noastre (aprox. 1850)”.
Pastila de religie
Stelea Veche - emblema pierdută a Bucureștiului
O sesizare de bun-simț evidențiată de cercetătorul Gheorghiță Ciocioi, preocupat de etnologie religioasă: „Locul celui dintâi sediu al Mitropoliei Țării Românești din București ar merita măcar o troiță... Mănăstirea Stelea Veche, alături de Văcărești, Sărindar, ori Sfântul Sava, a fost unul dintre cele mai vestite lăcașuri de închinare ale Capitalei. Astăzi, cu desăvârșire uitat. Doar un nume de stradă, Stelea Spătarul, mai aduce aminte de locașul mistuit de Focul cel mare din 1847. A fost înălțată în 1577-1582 de un negustor de seamă din Balcani, după ce mai întâi acesta ridicase la Târgoviște o biserică ce îi poartă și astăzi numele (rectitorită de Vasile Lupu). Închinat mănăstirii athonite Iviron, lăcașul va fi refăcut în mai multe rânduri, fiind cea dintâi biserică a Țării Românești, după mutarea capitalei de la Târgoviște în orașul de pe Dâmbovița (mutarea Mitropoliei aici are loc în 1668)”.
Șubrezită de cutremure, mistuită de foc
Nu în ultimul rând: „În ianuarie 1850, în urma pagubelor suferite în timpul a două cutremure și Focului cel mare (atunci când dispare și biserica Sfântul Antonie de lângă Curtea Veche), terenul fostei faimoase mănăstiri rămâne gol. Așa cum îl vedem până astăzi (undeva în spatele Templului Coral din București). Un loc pe care s-au slujit mii și mii de liturghii, cu siguranță, n-ar trebui nicidecum dat uitării!”.
„Laiotă este un supranume, asemenea multor altora primite în trecut de domnitorii români (Țepeș, Ciobanul, Praznaglava etc.). Unii cercetători văd o contaminare de termeni laie/liotă”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Laiotª (a se citi laiotă) are în medio-bulgară (dar și bulgara de astăzi) înțelesul de lătrat/urlet de câine, hulă, om care clevetește, se poartă ca un câine”, Gheorghiță Ciocioi
„Asemenea numelui de Praznaglava (cap sec în medio-bulgară), Laiotă e și el o poreclă slavă. Termenul e întâlnit în scrieri sud-slave încă din sec al X-lea. Laiti, laia (în medio-bulgară) se traduce prin a urla, a lătra, a huli”, Gheorghiță Ciocioi
„Chiajna este un nume provenit dintr-un termen vechi slav: княжна́ (kneajna/knyajna) - domniță, fiică a unui domn, principe, cneaz”, Gheorghiță Ciocioi
„Chiajna este numele sub care este cunoscută Domnița Ana, fiica lui Petru Rareș, ajunsă doamnă a Țării Românești (Doamna Chiajna, 1525-1588)”, Gheorghiță Ciocioi