Haideți să dezlegăm împreună misterul unor tradiții aproape uitate astăzi, în secolul tehnologizării și al colindelor cântate la boxă. Dascăl și îndrumător ne va fi antropologul Gheorghiță Ciocioi: „Imediat după Crăciun, încep «Zilele nebotezate», o perioadă cu «probleme»”. Adică? „Conform credințelor populare din Balcani, sunt «zile nebotezate» («întinate»). Noaptea, spiritele rele umblă pe pământ. Astfel că după apus nu se iese afară din casă. Tot în aceste zile nu se spală, deoarece apa nu este încă curată. Nu se fac, de asemenea, nunți”.
Cu usturoiul în buzunar
În completare: „Un copil conceput în aceste zile se va naște «pocit», astfel că se recomandă abstinența. Femeile nu torc. Cum se fac multe vrăji și ghiciri acum, se poartă usturoi în buzunar. Punerea pe fugă a duhurile rele are loc prin felurite jocuri (oameni îmbrăcați cu blănuri - întregi - de animale, purtând adeseori ciomege amenințătoare), dar și prin urări (sorcovit) și aruncat tămâie în foc. Perioada dată ține până la Bobotează” (6 ianuarie).
Prințul Karl ne-a adus bradul
În continuare, încercând să luminăm (cu sprijinul istoricului literar Paul Cernat, de data aceasta) și rădăcinile unor obiceiuri nu neapărat neaoșe: „Tradiția bradului de Crăciun pare să se fi autohtonizat, la noi, cu ajutorul copiilor. Știm că modelul l-a reprezentat obiceiul nemțesc (apusean) adus de prințul Karl, viitorul rege Carol I, care sărbătorea cu brad la Palat. Va trebui să mai treacă însă ceva vreme până când alții, mai întâi din protipendadă, îi vor urma exemplul. În 1882, Petre Ispirescu ținea o conferință la «Junimea» (publicată în «Convorbiri literare») în care acuza «pomul Crăciunului» drept import nesănătos, amenințător la adresa tradițiilor locale: la români bradul era prezent doar la înmormântările tinerilor necăsătoriți sau la nunți (neîmpodobit)”.
Justificări „indiene” pentru asimilarea obiceiului
Mai mult: „Deși apropiați ai Casei Regale, junimiștii n-au adoptat tradiția decât târziu și cu mari rețineri. Către 1900, «pomul Crăciunului» începe să prindă totuși rădăcini la elitele din Regat, fiind prezent în diverse școli, așezăminte și case boierești. Capătă și tot mai mulți avocați prin presă, care-i găsesc ba origini romane, ba indiene, justificând astfel asimilarea. Însă bucuria copiilor a fost, de departe, elementul-cheie. În schița «Nicușor» a lui Alexandru Brătescu-Voinești, bradul împodobit apare la notabilitățile satului și la boierul Mișu, copiii sărmani venind să se uite de-afară, în casele acestora, ca la un miracol inaccesibil. Treptat, se va generaliza”.
Sincretism și fuziune a tradițiilor
Nu în ultimul rând: „De fapt, Crăciunul chiar e o sărbătoare a miracolului copilăriei. Dincolo de semnificația de dar divin a pruncului Iisus, mai avem și darurile pe care ni le fac magii. Nu-i de mirare că «magia» moșului aducător de daruri pentru copii și venit de la Polul Nord sau din Laponia s-a suprapus de minune: pentru țările cu climă temperat-continentală sau oceanică, bradul zăpezilor a reprezentat o valoare adăugată. Era de neimaginat sărbătorirea cu brad a Crăciunului la Bethleem, în Orientul Mijlociu”. Fără doar și poate… „Să ne bucurăm, așadar, de farmecul sincretismului și al fuziunii tradițiilor. Știu copiii ce știu. Urările de la mulți ani pentru toată lumea și, în particular, pentru cristianoforii onomastici, sunt, firește, incluse”.
Pomul de Crăciun și Crăciunul vin de la turci…
„De aproape 15 ani, turcii susțin că au dat pomul de Crăciun Europei. Numit mai apoi pomul vieții (prezent de secole pe covoarele osmanlâilor), o tradiție de dinaintea islamizării lor” - amintește la rândul lui antropologul Gheorghiță Ciocioi. Aprofundat? „De pe 21 decembrie până pe 25 decembrie ei ar fi sărbătorit în vechime anul nou, (re)nașterea/creșterea soarelui (Nardugan). După bătălia cruntă de solstițiu, lumina iese învingătoare în fața întunericului. Vreme de trei zile soarele stă pe loc. Apoi, de pe 25 decembrie, intră în constelația Crucii. Crește, se naște. Creștinii ar fi furat această zi, punând-o pe seama nașterii lui Iisus”.
Rodia, simbolul soarelui
Explicațiile antropologului au mers și mai departe: „Nardugan e un cuvânt mongol - intrat în mai toate limbile turcice (nar - soare; dugan - răsărit, creștere). Și, da, turcii priveghează lângă un foc aprins de «Crăciunul» lor, odihnindu-se până la echinocțiul de primăvară. De Nardugan se îmbracă frumos, împodobesc pomul, desfac rodii (simbol al soarelui). Precum odinioară... Și se ceartă cumplit în decembrie. De peste un deceniu. Nu cumva totul e o înșelare creștină, încercându-se «alinierea» lor la «noile norme occidentale»? Cum e posibil să fie născocit chiar și un «Moș Crăciun turc», pus pe seama culturii lor preislamice? În fine, cu pomul de Crăciun au căzut de acord: ei l-au dat europenilor. Ca atâtea altele. Că doar n-or fi ăia mai breji!”.
Un (stră)Moș Crăciun șaman
Darurile de Nardugan - „Nașterea Sfântă” (21-25 decembrie) - erau duse copiilor de un șaman siberian ce „scuturase” în prealabil pomul vieții. Înainte cu secole de cultivarea imaginii lui Moș Crăciun în creștinism, în legendele turcești, Ayaz Ata, se spune, ducea daruri de „Naștere” săracilor, copiilor și celor nefericiți.
„Buturugia”: teoria Crăciunului dacic/balcanic
Altă curiozitate fascinantă: „«Buturugia», un cuvânt albanez, ar fi numele sărbătorii Crăciunului. Un cuvânt pe care l-ar fi putut avea și dacii, cred unii. E frumos să cugeți (la fel ca în urmă cu puțin peste un veac, când a fost lansată teoria «Crăciunului autohton») că de solstițiu înaintașii tot vegheau o buturugă pe vatră.
Cea mai lungă noapte a anului, na! Nevoia de lumină impunea aceasta. Redescoperirea «Crăciunului» dacilor (dar nu numai al lor, «privegherea» în jurul unui foc de solstițiu fiind bine cunoscută în Balcani) nu-i, prin urmare, vreo noutate”.
Când lumina avea deja „vechime”
„Pe 6 ianuarie, împreună cu Boboteaza - a urmat etnologul Gheorghiță Ciocioi -, se prăznuia și Nașterea Domnului. La peste două săptămâni după solstițiu deci, când lumina deja avea «vechime». La «trecerea» pe 25 decembrie, mai toate popoarele creștine i-au spus, da, Nașterea Domnului. Nu puteau creștinii daco-latini nord-dunăreni, abia scăpați de goți, războindu-se cu tot soiul de turcici, să numească marele praznic «al arderii buturugii». Nu l-au numit astfel nici albanezii (pomeniți în faimoasa «teorie»), dându-i, asemenea națiilor europene, un nume creștin în limba lor (inspirat din greacă)”.
Construcție românească veche
Ultimele comentarii: „Nici măcar sârbii și croații, creștinați târziu, nu au dat Nașterii Domnului vreun nume păgân, spunându-i «Bojici» (diminutiv - nu neapărat îndreptățit teologic - al cuvântului «Bog» - Dumnezeu, cu înțelesul de Fiul lui Dumnezeu prunc, Dumnezeu S-a născut). Nu, numele de Crăciun nu e întâlnit printre slavi. E nume românesc, atunci când îl aflăm în imediata apropiere a granițelor noastre. Singular, aflat într-o cronică novgorodeană, termenul e legat de unii de «koroce». Adicătelea, în slavonă (nu în daco-română ori albaneză, așadar), cea mai scurtă zi a anului. Fără temei. «Crăciun» este o construcție românească veche, cu «suport» greco-latin. Legată de Nașterea Domnului. La fel ca la mai toate popoarele creștine vechi europene”.
„Imediat după Crăciun, încep «zilele nebotezate/întinate». Noaptea, spiritele rele umblă pe pământ. Astfel că după apus nu se iese afară din casă. Tot în aceste zile nu se spală, deoarece apa nu este încă curată. Nu se fac, de asemenea, nunți”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„Un copil conceput în aceste zile se va naște «pocit», astfel că se recomandă abstinența”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„În 1882, Petre Ispirescu ținea o conferință la «Junimea» în care acuza «pomul Crăciunului» drept import nesănătos, amenințător la adresa tradițiilor locale: la români bradul era prezent doar la înmormântările tinerilor necăsătoriți sau la nunți (neîmpodobit)”, Paul Cernat, istoric literar
„Către 1900, «pomul Crăciunului» începe să prindă totuși rădăcini la elitele din Regat, fiind prezent în diverse școli, așezăminte și case boierești”, Paul Cernat, istoric literar
„Era de neimaginat sărbătorirea cu brad a Crăciunului la Bethleem, în Orientul Mijlociu”, Paul Cernat, istoric literar