România dispunea, la momentul respectiv, de legi și regulamente sanitare în pas cu restul țărilor europene, însă Primul Război Mondial nu doar că a întrerupt progresul rapid în privința infrastructurii sanitare, dar a lăsat sistemul medical românesc într-o condiție extrem de precară, cu personal medical insuficient, în timp ce bolile sociale și numeroasele epidemii care bântuiau țara secerau mii de vieți. Un pas important pentru redresarea sistemului de sănătate l-a reprezentat prima lege sanitară a României Mari, instituită de profesorul Iuliu Moldovan în 1930, care aduce idei progresiste și numeroase reforme structurale, precum și marea campanie de sănătate publică din 1938, denumită „Ofensiva sanitară”.
La încheierea Primului Război Mondial, din cauza nivelului de trai extrem de scăzut al populației, starea sanitară a țării se afla într-o situație extrem de dificilă. Țara era bântuită de numeroase epidemii (tifos, holeră, dizenterie, ftizie pulmonară, angină difterică) și multe cazuri de îmbolnăviri de cauze medico-sociale (tuberculoză pulmonară, pelagră, alcoolism etc.), iar indicii demografici, dar mai ales mortalitatea infantilă crescută, reflectau din plin această situație.
Se înființează Ministerul Sănătății
Prin urmare, a fost necesar să se acorde o atenție deosebită asistenței medicale. Un prim pas l-a constituit înființarea Ministerului Sănătății Publice, al Muncii şi Ocrotirilor Sociale în 1922, a Institutelor de igienă din Cluj, București și Iași.
Însă un pas important a fost Legea sanitară şi de ocrotire elaborată în 1930 de profesorul Iuliu Moldovan, care este considerată prima lege sanitară a României Mari. Aceasta aduce ideile progresiste ale igienei sociale, promovate, în special, de şcoala medicală de la Cluj, precum și numeroase reforme structurale, insistând asupra conducerii, cu caracter tehnic, pe care trebuia să o aibă Ministerul Sănătății.
Legea mai prevedea înființarea de „plăși sanitare”, ca unități cu caracter preventiv, câte un medic de circumscripție rurală la 1.000 de locuitori și ample măsuri pentru prevenirea și combaterea mortalității infantile și a bolilor sociale. Din păcate, multe din prevederile legii nu au fost puse în aplicare.
Peste 7,7 milioane de oameni examinați
Abia în 1938, cu ajutorul autorităților locale, Ministerul Sănătății a organizat o amplă campanie sanitară națională, care durat 2 luni și s-a desfășurat atât în mediul urban, cât și în mediul rural.
Pentru organizarea acestei acțiuni intitulate „Ofensiva Sanitară”, autoritățile au folosit, pe lângă personal medical angajat în serviciile de sănătate, și stagiari, rezidenți și interni din spitale, asistente, moașe și așa-numiții agenți sanitari. „Medicii erau obligați să susțină și prelegeri, la sfârșitul zilei, despre teme de sănătate publică. Au avut loc, în felul acesta, mai mult de 9.100 de conferințe despre salubrizare, igienă și alte probleme de sănătate publică. Personalul medical a fost organizat în 429 de echipe. În plus față de personalul medical s-a folosit și un număr de 144.706 alte persoane (preoți, profesori, polițiști, personal administrativ etc), scrie Diana Kinces, în Monografii sanitare în perioada interbelică – surse ale istoriei locale.
Au fost examinați aproape 7.770.000 de oameni, s-au efectuat peste 42 de mii de examene radiologice, s-au analizat peste 77 de mii de probe de sânge și s-au făcut peste 360 de mii de injecții. Totodată, s-au avut în vedere și gospodăriile, fântânile, latrinele, grajdurile. Circa 74% din totalul gospodăriilor țării au fost vizitate în timpul celor 2 luni de campanie, dintre care jumătate au fost curățate și 6% au fost dezinfectate. Un rezultat deosebit al acestei campanii a fost și întocmirea monografiilor sanitare ale localităților, care cuprindeau date despre topografie, vegetație, climă, demografie, starea igienico-sanitară a gospodăriilor, organizare și infrastructură sanitară.
Față de anul 1918, când numărul circumscripțiilor sanitare rurale era de aproximativ 400, în 1944, numărul acestora se ridică la 1.200.
Eforturi pentru sporirea numărului de medici militari
În perioada interbelică, și Institutul Sanitar Militar înregistrează o creștere a numărului de studenți datorită avantajelor ce le oferea, cu scopul de a spori numărul de medici militari care se dovedise neîndestulător în Primul Război Mondial. În noiembrie 1920 se înființează Secțiile din Cluj și Iași ale Institutului Medico-Militar București, care însă nu vor funcționa decât trei ani. Practic, în cei trei ani a funcționat câte o formă de învățământ medico-militar pe lângă toate facultățile de medicină din România Mare: București, Iași și Cluj. Tot în perioada interbelică, se creează însă și o Școală de Subofițeri Sanitari, o Școală de Maiștri în Aparate Ortopedice și Instrumente pentru Serviciul Sanitar, precum și o Școală de Veterinari Militari - toate la București.
Ion Cantacuzino înființează Institutul de Seruri și Vaccinuri
La începutul secolului XX, principala lege sanitară din România era cea din 1874, care a fost modificată de mai multe ori și completată cu diverse regulamente sanitare până la apariția noii legi din 1910, instituită de profesorul Ion Cantacuzino. Considerat părintele școlii românești de imunologie și patologie experimentală, Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea împotriva dizenteriei și febrei tifoide, cauzele și patologia scarlatinei. A fost, de asemenea, un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și holerei în timpul Primului Război Mondial și în campania antimalarică.
El a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită „Metoda Cantacuzino”, folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră, iar în 1921 înființează Institutul de Seruri și Vaccinuri, care astăzi îi poartă numele.
Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG („Bacilul Calmette-Guérin”), pentru vaccinarea nou-născuților împotriva tuberculozei.
Paulescu descoperă insulina, care a salvat milioane de vieți
Primul Război Mondial este și perioada în care medicul și fiziologul Nicolae Paulescu, unul dintre românii care au contribuit la evoluția omenirii, a descoperit hormonul secretat de pancreas – pancreina (numită mai târziu insulină) - care este utilizat și în prezent în tratarea diabetului. După ce a studiat Medicina și a făcut două doctorate la Paris, în anul 1900 s-a reîntors în țară, unde este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină Internă de la Spitalul St. Vincent de Paul din București.
În 1916, Paulescu a izolat substanța pe care a numit-o pancreină și, injectând extractul său în vena jugulară a unor câini diabetici, a observat că glicemia lor patologică revine temporar la normal. La puțin timp după finalizarea acestor experimente, Paulescu a fost nevoit să întrerupă cercetările din cauza războiului. Însă după război, începând cu iulie 1921, savantul român publică patru articole în care își descria cercetările, ultimul dintre ele, cel mai detaliat, apărând la finalul lunii august 1921.
Tot în vara lui 1921, și-au publicat lucrarea și cei doi canadieni care, în baza articolelor lui Paulescu (ce încununau, practic, stăruințele și munca sa de trei decenii) și cu ajutorul unor biochimiști, reușiseră să izoleze și să purifice insulina. În ciuda brevetului de invenție acordat savantului român de Ministerul Comerțului și Industriei din România, laurii și Premiul Nobel au ajuns la cei doi „eroi” canadieni: Frederick Banting și Charles Best.
Numeroasele plângeri și solicitarea lui Nicolae Paulescu de a se constitui un tribunal internațional, care să judece fraudele științifice, n-au avut succes, iar în iulie 1931, la 61 de ani, moare neîmpăcat. Abia în 1969, după aproape 40 de ani de la moartea savantului, Comitetul Nobel recunoaște meritele lui Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, este deplânsă situația, dar, oficial, „descoperitorii insulinei” sunt numiți în continuare Banting și Best, canadienii care practic confirmaseră descoperirea lui Paulescu.