x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Este capabil Traian Băsescu de coabitare?

6
Autor: Adrian Năstase 23 Oct 2012 - 16:40
În cunoscuta sa carte, “Modele ale democraţiei”, Arend Lijphart defineşte două modele principale: “modelul majoritarist” – un fel de sistem binar, cu formule de majorităţi politice simple care se succed (modelul britanic sau american) şi “modelul consensualist” un sistem în care se caută majorităţi mai largi, evident cu păstrarea unor “pivoţi” de la un guvern la altul (de exemplu, la noi, UDMR, APR, UNPR).
Dar, ce înseamnă, de fapt, coabitarea în sistemul politic românesc? Evident, chiar schimbările de alianţă pentru guvernare au evidenţiat, de-a lungul anilor, un potenţial de coabitare stânga-dreapta la putere (FSN cu PNL în 1991-1992; CDR cu USD în 1996-2000; PSD cu PDL în 2008; PSD cu PNL din 2012). Uneori, au existat şi formule de “coabitare” executiv – legislativ, în care un guvern minoritar se baza pe o majoritate parlamentară (PSD/UDMR în 2000-2004; PNL/PSD în 2007-2008).

S-au format structuri de cooperare (coabitare), ad-hoc sau instituţionalizate şi în opoziţie (PD/PNL/ADA, în 2000-2004; PSD cu PNL, în 2009-2012), tot în variante stânga-dreapta. Sigur, este vorba de o prezentare simplificată.

A “co-abita” poate să însemne a trăi unul lângă altul, în acelaşi spaţiu, fără a comunica, fără a pregăti sau realiza proiecte comune. Eventual, într-un armistiţiu lipsit de violenţă exterioară dar plin de ranchiună.

“A locui” împreună, “a trăi” împreună proiecte politice, a construi în echipă este mult mai greu, pentru că fiecare partid se gândeşte, poate, la ce va urma “după”, la identitatea sa ideologică şi, uneori, îl bănuieşte pe partenerul său de “infidelitate”, mai ales într-un sistem cu trei partide principale şi două secundare.

Cred însă că alături de conceptul de coabitare – care defineşte, la nivel politic, o activitate generică, în comun, ar trebui să avem în vedere şi necesarele eforturi de concertare transpartinică, preşedinte/guvern/opoziţie pe teme concrete. Pentru ca astfel de concertări să fie posibile, ar trebui păstrat, însă, la un nivel minim, un dialog politic capabil să facă posibilă concertarea în momente delicate (vezi întâlnirea de la Cotroceni, convocată de preşedintele Constantinescu, în legătură cu deplasarea minerilor spre Bucureşti).
De fapt, primul efort de concertare a avut loc în 1995, când preşedintele Iliescu a iniţiat “masa rotundă” şi Declaraţia de la Snagov, pentru susţinerea de către toate partidele a proiectelor euro-atlantice. Şi preşedintele Constantinescu a iniţiat, dacă îmi aduc bine aminte, o consultare în legătură cu semnarea Tratatului cu Ucraina, în 1997, înaintea Summitului NATO, de la Madrid. Şi la nivelul MAE există astfel de consultări, în cadrul Consiliului Consultativ, pe care l-am iniţiat, în calitate de ministru, în 1991, şi care a mai continuat să funcţioneze, cu unele intermitenţe, până astăzi.

O situaţie specială a apărut în 2004, când Alianţa PSD/PUR câştigase alegerile parlamentare şi trebuia să formeze guvernul. Traian Băsescu a refuzat însă “coabitarea” cu un guvern de stânga PSD/PUR şi a impus, neconstituţional, un guvern al ADA. În continuare, dovedind incapacitatea de coabitare, primul obiectiv al său, în ianuarie 2005 a fost să ceară schimbarea preşedinţilor PSD de la Camerele Parlamentului – adică a lui Nicolae Văcăroiu şi a mea. O nouă dovadă de incapacitate de a accepta o formulă de coabitare. La fel s-a întâmplat când o nouă majoritate parlamentară a propus ca prim ministru pe Klaus Johannis. Sau să ne aducem aminte de manevrele de culise de după alegerile parlamentare din 2008, când alianţa PSD/PNL, putea să propună un candidat propriu de prim-ministru.
De aceea am citit cu amuzament un interviu al său, de după referendum. Într-un interviu pentru Vocea Rusiei, în 15 august, întrebat ce se va întâmpla, dacă revine la Cotroceni, în relaţia cu Victor Ponta şi cu Crin Antonescu, Traian Băsescu a răspuns că statul român are mecanismul coabitării: “Eu am mai fost suspendat o dată de aceleaşi partide: socialiştii cu liberalii, în anul 2007. Atunci poate că era prea devreme să învăţăm mecanismul coabitării. Acum însă este nepermis să nu-l utilizăm. Până la urmă chiar forma constituţională pe care o avem, cu preşedintele având un mandat de cinci ani, iar Guvernul cu mandat de patru ani, face greu de conceput că preşedintele va avea tot timpul o majoritate, ceea ce generează obligaţia ca statul român şi politicienii din România să înveţe să gestioneze interesele ţării şi în condiţii de coabitare. Deci eu cred că asta va trebui să se întâmple: coabitarea între un preşedinte de o culoare politică sau provenit dintr-un partid de centru-dreapta cu majoritate parlamentară şi implicit guvernamentală de centru-stânga”.
Evoluţiile recente m-au convins însă, încă o dată – dacă mai era nevoie – că nu Constituţia e de vină, nu partidele, nu Parlamentul. Vina este a lui Traian Băsescu. El este incapabil să coabiteze, la putere, cu altcineva decât cu sine însuşi.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de