Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Scoateți și o revistă - „La Mongolu” (ale cărei rădăcini le-am dibuit în „Legendele Clujului”) - cum reușiți să citiți și să scrieți într-un asemenea ritm, unul trepidant, stimate domnule Ovidiu Pecican? E clar, nu faceți politică, probabil nici nu risipiți timpul urmărind giumbușlucurile scenei politice naționale/internaționale...
- Ovidiu Pecican: Nefiind pasionat de alcooluri, având de urmat un regim alimentar mai sănătos decât până cândva, ducând o viață casnică predictibilă, scrisul și cititul mă scutesc de sterilitate, de plictis, de sentimentul unei recurențe inutile a zilelor. În plus, mi se pare că ar fi ceva de spus în cutare și cutare domeniu dintre cele pentru care mă cred pregătit. Nu scriu, cum credeți, într-un ritm trepidant. Cel care făcea asta se numea Georges Simenon și scria o medie aiuritoare de pagini pe zi. A și lăsat o moștenire literară uriașă, numai romanele lui cu comisarul Maigret ca personaj principal fiind aproape 80... Ce să mai vorbim despre celelalte? Scriu însă ritmic, zilnic, cum merg alții la serviciu. Deși am fost mereu angajat - patru decenii am lucrat doar ca profesor - am socotit mereu că adevărata mea profesie și vocație este cea de scriitor și am încercat să devin unul profesionist. Asta vrea să însemne că am încercat să îmi înving „cheful”, umorile, mofturile și să scriu, indiferent de greutățile, de dispoziția și de circumstanțele în care m-aș afla. Nu înseamnă că am și reușit. Dar a fost unul dintre pariurile mele și el continuă în lupta cu ritmul parcă tot mai alert al zilelor.
Pe străzi, în 21 decembrie 1989
- Mai bine legat de masa de scris decât de scena politică, nu?
- Într-adevăr, nu fac politică militantă, dar, pe de altă parte, am deținut ani de zile rubrici de comentariu de actualitate în ziare cotidiene. O vreme am scris la Ziua de Cluj, apoi - grație invitației prietenei mele Sabina Fati, o profesionistă admirabilă și devotată pasiunii sale - am scris o dată și de două ori pe săptămână la România liberă. Nu fac politică din o mie de motive. Tata a făcut pe când era licean și toată viața lui de mai apoi s-a schimbat dramatic și tragic din cauza asta. Ca să îmi apăr spatele - ce iluzie! - și ca să mai dobor din obstacolele care îmi stăteau în cale, am acceptat să intru în Partidul Comunist în 1982. Nu am putut nici să previn suspiciunea Securității astfel, nici să atenuez politica genocidară a lui Ceaușescu și a acoliților săi, nici să înregistrez progrese în carieră (romanul meu de debut avansat Editurii Dacia în 1986 nu a putut apărea decât în primăvara anului 1990). În 18 decembrie 1989 veneam cu un tren accelerat la Cluj, iluzionându-mă naiv că pot face cunoscută tragedia de la Timișoara. Clujenii o știau deja, chiar dacă nu vorbeau despre asta. Am fost pe străzi în 21 decembrie când prietenul meu Călin Nemeș și amicii cu care era au chemat la ridicare civică împotriva ororii dictaturii. Eram la trei metri de el, dar nu am trecut marginile trotuarului, pe carosabilul unde el avansa.
Războiul civil al națiunii
- V-ați temut. Pățaniile tatălui și efectele acestora asupra familiei v-au determinat să evitați implicarea politică.
- Până să ajungă armata, lucru previzibil, o luasem deja agale pe strada Napoca, înspre Institutul de Istorie unde asistasem în studenție la cursuri și participasem la seminarii, mânat de o apăsare fiziologică explicabilă. Mai apoi, când au început împușcăturile, eram deja pe strada Emil Isac, nu departe de sediul Editurii Dacia, unde manuscrisul meu își aștepta aprobările, îndepărtându-mă de centru. Când colegii și amicii mei, scriitorii timișoreni Vasile Popovici și George Șerban au formulat punctul 8 la Timișoara știam prea bine că nu mă voi mai înscrie în vreun partid politic deja existent. Mă gândisem o clipă, împreună cu câțiva prieteni, să punem și noi bazele unei formațiuni politice democrate, dar primele devastări de sedii partinice de către muncitorii teleghidați de politruci și de rețelele insidioase de securiști, pe la mijlocul lui ianuarie, m-au făcut să înțeleg că nu erau de mine asemenea aventuri. M-am dedicat deci, pe mai departe, scrisului și cititului, cercetărilor mele marginale despre trecut. Mineriada din 13-15 iunie 1990 mi-a dat dreptate. Războiul civil al națiunii trebuia evitat cu orice preț.
- Revenind la cărți și reviste literare...
Citește pe Antena3.ro
- Revista La Mongolu s-a născut în 2019, într-un moment de criză a culturii noastre - și, mai ales, a finanțărilor ei - care, în loc să treacă de atunci, s-a întețit și mai abitir. Apărea inițial o dată la două luni, dar ulterior, din motive de logistică, am trecut la apariții trimestriale. Mediul ei de excelență este cel virtual. O distribuim gratuit, așa cum o și scriem. Am fost mereu emoționat să constat câți artiști și gânditori de calitate are România gata să își ofere creația spre publicare benevolă, fără răsplată pecuniară. Se pare că un filon iluminist, care mă străbate și pe mine, traversează spiritele de mare calitate și în acest moment al istoriei noastre. Suntem, în aceste zile, în pragul publicării - întârziate - a numărului dublu 19-20, ceea ce arată că am izbutit o anumită continuitate și că revista are deja o anume istorie a ei.
Muncă patriotică
– Sincere felicitări! Care-i istoria acestei reviste, profilul? Am înțeles că-i distribuită gratuit, dar ce resorturi intime o împing înainte? Ce-o trage înapoi?
- Istoria ei este cea a culturii române din ultimul deceniu. Am vrut să arătăm că în cultura noastră nu se moare atunci când statul te lasă din mână și că nu ai nevoie de benedicțiuni sacramentale pentru a porni la treabă, dacă ai cu cine și știi ce ai de făcut. Să faci o revistă este relativ simplu: iei și publici într-un format bine gândit texte și imagini valoroase, ale autorilor vii și ale celor ce nu mai sunt, ale celor de aproape și ale celor de departe. Schimbi idei și dansezi cu poeme și proze. Construiești valoare și densitate valorică.
- Frumos spus.
- Un proiect valabil atrage, nu alungă. Și sponsori inimoși, și colaboratori înzestrați, și cititori cu simțul valorii. De bani nu aveam nevoie decât pentru a recompensa simbolic tehnoredactorul. Restul era și este „muncă patriotică”. La propriu, de astă-dată. Iubim cultura română și încercăm să o reprezentăm la altitudine cât mai mare.
(Toate) vârstele favorabile creativității
- Jos pălăria!
- Luptăm totodată, implicit, cu ideea că în România nu se citește fiindcă oamenii n-ar avea bani. Iată că revista noastră se distribuie gratuit, cui vrea să o primească. O anunțăm la apariție prin e-mail și o rețea de socializare, de obicei Facebook. Un număr infim de exemplare iese și de la tipar, urmele minusculului tiraj se văd în librăriile clujene unde se distribuie prin autoservire, la intrare, fără costuri. Nu încurajăm veleitarismul, practicăm cultura înaltă. Când vom avea cine să ne facă un site, de pe acesta se vor putea descărca gratuit toate numerele apărute. Deocamdată magnanimitatea nimănui nu a mers însă până acolo...
- Care este vârsta de aur a creativității românești?
- Eliade credea că tinerețea, Noica paria pe senectute. Eu cred că toate vârstele sunt favorabile creativității celui care alege această cale (sau este ales de ea). Nu-ți ajunge, de fapt, o viață să îți cizelezi măiestria într-ale scrisului. Și mai este, în plus, și o etică a respectului de sine în materie. La mine ea arată astfel: nu mă dezic de stângăciile tinereții și nu îmi abandonez proiectele de odinioară neduse până la capăt. Încerc, dimpotrivă, în continuare, să le completez, să le aduc la un liman, fără a renunța nici la cele noi care îmi apar în fața ochilor.
(Ne)plăcerea muncii
- Încotro se îndreaptă România, stimate domnule Ovidiu Pecican? Dar românii?
- Spre viitor, nu încape nicio îndoială.
- Cine credeți că a fost cel mai important personaj al unirii Principatelor Române (Moldova și Țara Românească), unire ce a constituit fără îndoială piatra de temelie a Marii Uniri din 1918?
- Mie îmi place Mihail Kogălniceanu cel mai mult. Portretul pe care i-l face E. Lovinescu în Istoria civilizației române moderne este fără egal, chiar dacă de atunci încoace au apărut monografii și studii meritorii cu privire la el. Kogălniceanu, personaj de relief și la 1848, a rămas astfel și în 1877, ceea ce arată lungul parcurs al acestui extraordinar om al timpului său.
- Ați evitat politica și v-ați dedicat scrisului și cititului. De ce n-ați ales altceva, poate mai rentabil?
- Am mai răspuns acestor întrebări, așa încât le voi aborda acum dintr-un alt unghi. Am scris și citesc fiindcă nu-mi place să muncesc. Am avut prilejul să fiu încărcător-descărcător pe mașini care transportau hrană în magazinele alimentare ale anilor ’70, pe vremea când, elev fiind, voiam să îmi câștig banii necesari cărților, dar și dulciurilor de care aveam nevoie și poftă. Pe atunci vacanțele de vară aveau trei luni, iar eu m-am angajat pentru câte o lună și la 14 și la 15 ani, cu ajutorul tatei. Mai apoi, fiind în liceu, am făcut - alături de ceilalți colegi, în spiritul timpului, practică într-o uzină. Nu mi-a plăcut. Pe când eram tânăr profesor de liceu, mergeam cu elevii cărora le eram diriginte la cules, în podgoriile Aradului. Nici în asemenea activități nu m-am regăsit. Strănepot de țăran, nepot de muncitor și fiu de funcționar, cum eram, mi-am dat seama foarte devreme că plăcerea mea maximă era să citesc și apoi, când am descoperit asta, să încerc și să scriu lucruri originale. Mi-a plăcut să îmi închipui că pot face viața oamenilor mai agreabilă, oferindu-le povești pe care să le văd eu întâi, pe ecranul minții. De la o anumită vârstă a maturității însă cred că am făcut o nevroză specifică anumitor scriitori.
România, la apoteoza ei istorică
- Mai limpede?
- Mi s-a părut că am un proiect, că el se desfășoară treptat, în timp, și că datoria mea este să îl fac cunoscut celorlalți, căci pentru ei îl puneam la cale. De atunci lecturile ritmice au devenit un soi de obligație, ritmul lor s-a accelerat și intensificat.
- Citiți și scrieți, dar nu vă lipsește nimic? Ce vă prisosește?
- Îmi prisosesc niște kilograme. Am scăpat de câteva, dar merge greu, mai cu seamă când ele sunt un trofeu pentru realizarea căruia te-ai muncit toată viața. Îmi lipsește un mic plus de sănătate, așa că lupt tenace să o mențin pe cea pe care o am, fie și fără plusul ăsta. La un alt nivel: îmi prisosesc netoții și ticăloșii care obturează vederea clară spre România mea, plină de oameni vrednici și capabili de performanțe. Îmi lipsește România la apoteoza ei istorică pentru care condițiile de bază tocmai se împlinesc: suntem în UE și am pătruns deplin în Schengen, suntem în NATO, deci într-un spațiu de securitate internațională (atâta câtă se poate). Suntem în parteneriat strategic cu SUA și tocmai s-au ridicat vizele pentru românii dornici să călătorească în marea țară de peste Ocean. Să vedem cum vom ști fructifica aceste admirabile și fără precedent condiții favorabile în timpurile care vin spre a obține maxime rezultate în creativitatea și bunăstarea românească. Acum nu ne mai putem plânge de marginalitate, de discriminare, de exploatare străină. Performanțele depind de noi înșine, de capacitățile noastre de a crește valoric.
O expresie a libertății interioare
- Se zice că anul acesta se reîmparte lumea, să vedem ce va fi... Dar mai bine spuneți-ne, stimate domnule Pecican, ce-i umorul?
– Air bag-ul cotidian al fiecărui ins nedoborât de posomoreală. Vorbesc aici, desigur, de o calitate enormă pe care unii o confundă cu neseriozitatea, cu incapacitatea de a construi temeinic, cu frivolitatea, de parcă ne-am născut ca să stăm cu capul în pământ, nervoși sau melancolici, posomorâți sau gata de sinucidere în orice clipă. De fapt, umorul este una dintre expresiile privilegiate ale instinctului vieții, capacitatea de a urca instantaneu, prin acțiuni și/ sau expresii verbale/ scrise fericite, dincolo de dureri, junghiuri, amenințări. Freud și după el Marcuse și Erich Fromm, interesați cu toții de instinctul vital, l-au interpretat pe acesta ca instinct erotic. De mirare că Freud, care a scris despre gafe, despre witz (n.r. - umor) etc. nu a insistat mai mult asupra acestei saltele pneumatice care vine spontan și instinctiv în ajutor oricărui potențial înecat, salvându-i viața și menținându-l la suprafață. O fi de vină și accidentul istoric al păstrării tratatului aristotelic lămuritor pentru tragedie, dar a pierderii irecuperabile a celui despre comedie. Chiar și așa, există contribuții de seamă la înțelegerea acestei expresii a libertății interioare suverane și a curajului social - umorul -, de-ar fi să mă gândesc și numai la Laus stultitiae de Erasmus din Rotterdam (n.r. - Lauda prostiei/Elogiul nebuniei), la verva pusă de Voltaire în joc într-o mare de pagini proprii ori la capodopera lui Jaroslav Hasek, Peripețiile bravului soldat Svejk, în care lumea nu a cutezat să vadă până astăzi dimensiunea de răspuns magistral la Război și pace de L.N. Tolstoi (și, prin acest intermediar aulic, la Iliada și Odiseea, la Eneida).
În numele creației
Ovidiu Pecican este doctor în istorie (1998) şi profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Autor al unor volume de eseuri, studii şi monografii istorice: Troia, Veneţia, Roma (ed. I: 1998; ed a II-a: vol. 1, 2007), Lumea lui Simion Dascălul (1998), Arpadieni, Angevini, români (2001), Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc (2002), Trecutul istoric şi omul evului mediu (2002), Haşdeenii. O odisee a receptării (2003), Originile istorice ale regionalismului românesc (2003; versiune amplificată: Regionalism românesc, 2009), B.P. Hasdeu istoric (2004), Sânge şi trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană (2005) şi Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania, 1990-2005 (I: 2005; II: 2006), Între cruciaţi şi tătari (2006; ed. a 2-a: 2010), Ce istorie scriem (2007), Dicţionarul celor mai bune cărţi de istorie românească (2008), Medievalităţi (2009), Letopiseţul unguresc (2010), Istoria românilor (I: 2010; II: 2011; trad. în sârbă: Belgrad, 2015), Evul mediu fictiv (2012), Istoria de sub covor (2013), Hieroglife cantemiriene (2016, premiul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor) şi Istoria ca lectură incomodă (2017), Pavel Chihaia. Aventura vocaţiei (2018), Metafora trecutului şi conştiinţa istorică. Reflecţii istoriografice la Centenar (2019), Românii şi Europa Mediană. Contribuţii la tipologia culturală a Europei (2021), Românii, stigmat etnic, patrii imaginare. O căutare istorică (2022). Texte relevante pentru teoria şi practica istoriografică în: Istorii intersectate (2007), Avalon (2011), Pâlnia şi burduful (2011) şi Istoria de sub covor (2013). A publicat mai multe lucrări de europenistică: Europa, o idee în mers (1997, 1999, 2002, 2004), România şi Uniunea Europeană (2000; ediţii revăzute şi adăugite 2003, 2004), Acasă înseamnă Europa (2003). A alcătuit antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008), Europa, istorie şi modernitate (2015).
„Deși am fost mereu angajat - patru decenii am lucrat doar ca profesor -, am socotit mereu că adevărata mea profesie și vocație este cea de scriitor și am încercat să devin unul profesionist”, Ovidiu Pecican, istoric și scriitor
„Nu fac politică din o mie de motive. Tata a făcut pe când era licean și toată viața lui de mai apoi s-a schimbat dramatic și tragic din cauza asta”, Ovidiu Pecican
„Ca să îmi apăr spatele - ce iluzie! - și ca să mai dobor din obstacolele care îmi stăteau în cale, am acceptat să intru în Partidul Comunist în 1982”, Ovidiu Pecican
„Am fost mereu emoționat să constat câți artiști și gânditori de calitate are România gata să își ofere creația spre publicare benevolă, fără răsplată pecuniară”, Ovidiu Pecican
„Am scris și citesc fiindcă nu-mi place să muncesc”, Ovidiu Pecican
„Umorul este una dintre expresiile privilegiate ale instinctului vieții”, Ovidiu Pecican
„Acum nu ne mai putem plânge de marginalitate, de discriminare, de exploatare străină. Performanțele depind de noi înșine, de capacitățile noastre de a crește valoric”, Ovidiu Pecican
